„Este demonstrat științific că …”, o expresie atât de frecvent auzită și, din nefericire, pentru mulți este suficientă pentru creditarea celor ce urmează a fi spuse după această formulare. Acestora le apare ca o garanție a validității informațiilor și nu le stârnește îndoiala. Cu toate că unii recunosc valabilitatea demonstrațiilor riguroase, ei percep limbajul științific ca fiind dificil și preferă preluarea concluziilor deja interpretate; așa efortul nu este prea mare, iar aparența cunoașterii pare sclipitoare, chiar dacă aceasta este efemeră. Totuși, expresia este o bună perdea de fum pentru manipulatori și o deghizare perfectă pentru pseudoștiință. Ca exemple pot fi amintite terapiile alternative ca Ayurveda, despre care Deepak Chopra susține că se bazează pe „misticism cuantic”; sau chakrele, despre care se spune că ar fi centre energetice, deși nu există dovezi acceptate de comunitatea științifică; sau poate chiar acupunctura, când se cramponează în teorii netestabile despre energii subtile ori despre presupuse „cuante energetice”; ori energia „chi” care nu are nicio legătură cu vreo energie cunoscută științific și nu a putut fi vreodată direct observată. Toate acestea se sprijină pe autoritatea tradiției străvechi (acceptată necritic), ca și cum simpla supraviețuire a unei credințe i-ar garanta adevărul. Este o formă de argumentum ad antiquitatem, care apare adesea însoțită de argumentum ad populum: dacă mulți oameni cred ceva, atunci el trebuie să fie adevărat. Or, istoria este plină de convingeri vechi, populare care s-au dovedit a fi false.
Dincolo de toate acestea, problema nu este pseudoștiința în sine, ci dificultatea oamenilor de a distinge între ceea ce este cu adevărat susținut de dovezi și ceea ce doar împrumută haina științei, iar lipsa instrumentelor necesare sporește apetitul pentru simplificări excesive, interpretări eronate și mistificări. Astfel, orice ancoră cognitivă aruncată dincolo de acest cadru devine nesigură, înfiptă în asemenea nisipuri mișcătoare.
Știința folosește un limbaj specific, nu tocmai la îndemâna oricui, iar pentru a putea fi mai bine înțeleasă, este necesar ca ea să coboare în stradă. Făcută cu pași mărunți, dar siguri, aceasta ar fi singura acțiune sustenabilă prin care s-ar putea realiza o alfabetizare științifică a populației. Însă este greu de crezut că oamenii trecuți de o anumită vârstă vor dori să-și însușească acest limbaj greoi din manuale rigide; ei, asemenea celor mai mici, au nevoie de o scânteie. În acest context, alfabetizarea este tocmai cremenea necesară producerii acestei scântei a curiozității de a afla ce se află dincolo, este licărul care-ți dă încrederea că întunericul poate fi pătruns.
Privind îndărăt, putem lesne observa cum cunoașterea începe odată cu poveștile. De exemplu, la început a fost mitul ce a concentrat în el primele semnificații ale lumii, creând o ordine a ei. Pe parcurs, el nu și-a pierdut sensul, cum am putea tinde să credem, ci s-a resemnificat, străbătând timpurile și adaptându-se specificului lor. Curiozitatea, în schimb, îl face pe om să continue să caute, să verifice, să valideze, să nu considere nimic ca fiind definitiv și așa continuă să se întrebe; este ceea ce-l menține activ pe drumul căutării. Este o caracteristică a omului ce poate fi utilă încercării de a aduce știința la îndemâna a cât mai multora. Cred că putem spune chiar că povestea este cel mai bun vehicul pentru inițierea în ale științei a publicului profan. Desigur, întrebarea care apare este: cât de multă știință se poate pune într-o poveste? Aș spune că povestea nu trebuie să conțină nici prea mult, nici prea puțin; ea trebuie să conțină doar Abc-ul științei, să fie ca un abac; mai exact, să conțină suficiente elemente care să-ți dezvolte capacitatea de a face operații și conexiuni primare sau care să-ți stârnească într-atât curiozitatea încât să vrei să continui cercetarea.
Și totuși, cum putem aduce povestea aproape de publicul larg? Cred că prin ceea ce se numește popularizare, prin răspândirea asumată și responsabilă a științei într-o formă sau alta, cât mai apropiată de nivelul omului aflat dincolo de granița domeniului și, desigur, pe cât mai multe niveluri de înțelegere. Necesitatea de a face digerabil acest tip de informație este o provocare istorică. A făcut-o, de exemplu, și Voltaire când a încercat să facă comprehensibile lucrările lui Newton. În Iluminism se susținea ideea de progres și de putere a rațiunii umane, dacă era golită de dogme și prejudecăți, iar integrarea științei în fluxul rațiunii practice a omului era un obiectiv important al vremii. Pare că necesitatea acestei integrări a devenit mai stringentă ca oricând.
Let's talk about books 