Știința ca poveste

Dana Jalobeanu

Știința ajunge la public pe aripile poveștii. Uneori, ale propriei ei povești. Căci știința se naște mai întâi ca poveste. Povestea Casei lui Solomon, din Noua Atlantidă de Francis Bacon: o instituție formată din 36 de înțelepți care adună, produc și administrează cunoașterea naturii în beneficiul umanității.

În secolul al XVII-lea, toată lumea citea Noua Atlantidă. Ba unii chiar încercau să o continue. Căci Bacon, inspirat, își lasă neterminată fabula – sau, poate că ar fi mai bine să o numim povestea fondatoare a științei. Iar după el, de-o parte și de alta a Canalului Mânecii, filosofi, matematicieni și literați încearcă să-și imagineze continuări și interpretări. Apar noi și noi „Case ale lui Solomon” – un fenomen care continuă în secolul al XVIII-lea, ba chiar și în secolul al XIX-lea.

Am strâns câteva dintre aceste continuări într-un volum. E un volum care acoperă doar secolul al XVII-lea. S-ar mai putea face cel puțin două volume cu continuările poveștii în secolele XVIII și XIX.

Ce e fascinant în povestea asta a Casei lui Solomon e că ea codifică caracterul foarte special al întreprinderii pe care o numim știință: și, în special, balansul fin care există în comunitatea științifică între competiție și cooperare. Cum se poate colabora cu cei cu care ești în competiție directă? Bacon ne oferă o rețetă. Casa lui Solomon este o întreprindere colaborativă de producere a cunoașterii în care, totuși, descoperitorii sunt glorificați individual. Casa lui Solomon este în același timp deschisă și închisă, elitistă și democratică, guvernată de legile secretului și dispusă să se reveleze tuturor celor care o caută.

Dar, înainte de toate, Casa lui Solomon se instituie ca poveste fondatoare a științei moderne. Ori de câte ori se înființează câte o societate de producere a cunoașterii, la Londra sau la Paris, sau la Berlin, referința baconiană este prezentă. Eventual, povestea se actualizează, adaptându-se la contextul cultural.

În secolul al XVII-lea, știința este doar pentru cei învățați. Porțile Casei lui Solomon sunt deschise, însă ascensiunea pe cărările cunoașterii este reprezentată ca o asceză. Ea presupune renunțare la viața lumească, frugalitate, dăruire și efort. Bacon își imaginează societatea savanților ca pe o comunitate monastică, un ordin al învățaților în care se intră ușor, dar se progresează greu. Casa lui Solomon este separată de restul societății care beneficiază doar indiresc de rezultatele cercetării.

În secolul al XIX-lea, modelul și povestea științei se democratizează. Casa lui Solomon devine mult mai incluzivă. Asociațiile pentru progresul cunoașterii cuprind toți oamenii a căror vocație este cercetarea, indiferent de nivelul la care ajung sau de descoperirile pe care reușesc să le facă. Însă mai mult ca niciodată, secolul al XIX-lea cultivă poveștile despre știință, în încercarea declarată de a arăta publicului larg că nu este doar beneficiarul rezultatelor cunoașterii, ci parte integrantă din producerea ei. Asta înseamnă că vedem, în secolul al XIX-lea, un interes susținut printre marii oameni de știință de a scrie pentru public – în revistele și ziarele vremii, sau de a scrie povești despre știință și descoperirile ei. Călătoria unui naturalist în jurul lumii la bordul vasului Beagle nu este o „lucrare de specialitate”, ci un best-seller.

Și tot așa este A preliminary discourse on the study of natural philosophy a lui John Herschel, sau Despre pluralitatea lumilor, de William Whewell. Toate acestea sunt povești despre știință din care se țese marea, spectaculoasa, nemaipomenita poveste a științei.

Vineri, 22 iulie, la Cafeneaua filosofică vom vorbi despre astfel de povești despre știință. Căutând să descoperim și să înțelegem cum se prezintă știința ca poveste.