Legea avortului ca alegere, dar ce fel de alegere?

Nu demult, Curtea Constituțională a Americii a venit cu o decizie ce a bulversat lumea, este vorba de decizia ce are ca obiect Legea dreptului la avort. Această decizie a reactualizat agenda dezbaterilor publice din toată lumea. Discursurile cu care se duc aceste dezbateri suprapun atât argumente  etice și juridice, cât și politice și religioase. De aceea, o discuție informată e destul de greu de dus, pentru că planurile de discurs glisează adesea. Să vedem, totuși despre ce este vorba. Un mod de a prezenta decizia Curții Supreme este de a spune că ea reglementează împotriva alegerii. Alegerea femeii de a decide asupra corpului său, respectiv (pentru partizanii poziției pro-life) asupra fătului nenăscut. Ar merita să ne întrebăm însă despre ce fel de alegere este vorba, și cum acționează legea, orice lege, în raport cu decizia individuală. Putem vedea legea ca pe o restricție, ca pe o îngrădire a unor drepturi; sau putem vedea legea la modul mai general, ca pe o măsură reparatorie, sau una care creează chiar posibilitatea alegerii. Când vorbim despre o reglementare legislativă a avortului, putem privi legea din aceste două perspective. .

Argumentele susținute în dezbaterile pro și contra acestei legi, în marea lor majoritate, sunt din sfera moralei comune sau a religiei. Multe dintre acestea nu țin de sfera legii. Utilitatea  legii trebuie să fie privită nu numai din perspectiva actului pe care-l presupune avortul, ci și din perspectiva cauzelor ce pot duce la necesitatea de a legifera asupra unei decizii ce pare să țină strict de viața privată a individului.  Cred că reglementarea acordului ar merita gândită într-un registru diferit: cel în care statul permite corectarea unor situații nedrepte. O lege, prin urmare, pentru probleme contextuale. Aceste situații nu sunt generate, cel mai adesea, de voia celor care apelează la această lege. Fie că vorbim de lipsa consimțământului, fie că vorbim de o insufientă asumare, nu putem vorbi de o dorință de a ajunge la avort. Nimeni nu dorește să ajungă în punctul în care unica soluție să fie actul pe care-l presupune avortul. Totuși, anumite situații impun, ca ultimă soluție, apelul la acest drept.

De exemplu, în cazul unei sarcini rezultate în urma unui viol, vorbim de o situație în care se ajunge la a face uz de dreptul de a renunța la „povara” căpătată fără de voie. Dacă agresorul este responsabil de opțiunea pe care a făcut-o, adică aceea de a abuza o femeie, femeia în cauză nu poate fi făcută responsabilă pentru consecințele acțiunii agresorului, astfel societatea, prin legile ei, poartă responsabilitatea atât a tragerii la răspundere a atacatorului, cât și a găsirii unei forme de  compensare a victimei. Societatea trebuie să-și asume actul agresorului prin pedepsirea și încercarea de corijare a lui – pentru că educația este o răspundere de tip comunitar, iar orice eșec trebuie asumat. Pe de altă parte, societatea nu are justificarea de a aroga puterea de decizie în locul victimei, ci doar de a o ajuta să gestioneze situația. Astfel, societatea are obligația de a asigura o soluție de ieșire a victimei dintr-o conjunctură în care a ajuns fără voie.

De altfel, putem să luăm în calcul și cazul în care se ajunge la sarcină printr-un act sexual liber consimțit. Mi se pare de bun simț să recunosc că actul în sine nu obligă implicit la asumarea unei sarcini, pentru că actul poate veni, de exemplu, în condițiile prezenței protecției, și, totuși, hazardul să își spune cuvântul; nicio metodă nu-ți garantează protecția absolută, dar rata de protejare afirmată este destul de mare, atunci: Ce mă obligă să-mi asum o sarcină și responsabilitatea pe care o presupune nașterea unui copil? Desigur, există și varianta în care consimțământul vine într-o situație în care protecția este absentă și, mai mult, asumarea este prezentă în contextul acelui moment; totuși, fiecare moment vine cu noi elemente ce pot schimba datele problemei/contextul, adică anulează cadrul în care asumarea a fost viabilă/aplicabilă. Așa că, nimic nu mă obligă la asumarea a ceva care într-un cadru era acceptabil, în altul nu, în condițiile în care nu este prea târziu pentru ca angajamentul să poată fi anulat. Prin dreptul de a alege, îmi este permis în mod implicit și dreptul de a mă răzgândi. Astfel, situația în care ne-am trezit este una tot de fundătură, una în care am ajuns, chiar dacă printr-un consimțământ inițial și adecvat într-un anumit context. Însă, schimbarea lui nu a fost provocată de voința mea, așa că asumarea inițială își pierde atributul de a fi viabilă și așa ajung în fața unei soluții ce reprezintă, și ea, o decizie asumată, anume întreruperea de sarcină.  Astfel, legea care-mi permite să iau o decizie finală este întocmai ca salvarea unui naufragiat; până la urmă, printre altele, legea trebuie să pedepsească pe cel ce încalcă legea, dar să și protejeze și chiar să salveze pe cel neputincios.

O concluzie pentru cele de până acum ar fi că legea avortului nu este neapărat despre „fac ce vreau” sau despre „libertatea de a alege”, legea avortului este despre corectarea unor consecințe cu potențial dramatic și care rezultă din faptul că atât decizia, cât și urmările ei depășesc sfera de control a persoanei (sau persoanelor) implicate. De aceea, cred că legiferarea unei asemenea opțiuni, nu este o intruziune în viața sau asupra persoanei individuale, cât este un act reparatoriu, cu implicații morale și sociale. Cum ar trebui însă să arate o astfel de lege e o chestiune complexă și complicată. De asemenea, mai cred că existența unei legi nu este suficientă pentru a rezolva problemele care au dus la apariția ei. Fiindcă problemele acestea sunt dintre cele mai dificile și încâlcite. Cred, însă, că legiferarea în privința dreptului la avort este o măsură necesară, chiar dacă nu suficientă pentru a rezolva problemele pe care ne-am aștepta să le rezolve. Însă, tranșarea responsabilă a problemei nu este ușoară și implică o analiză sporită a mai multor aspecte. Chiar și formarea unei opinii asumate presupune o critică responsabilă departe de tonalitățile/tușele populiste și emoționale ce sunt atât de prezente în spațiul public.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s