Impostura, realitatea unui prezent năuc?

Impostura este recognoscibilă? Cu siguranță da, deopotrivă de cei ce o urăsc și de cei ce o practică. Numai ca s-a atins un punct îngrijorător în care cei ce urăsc impostura nu mai sunt doar cei ce-și manifestă repulsia, îngrijorarea și vehemența împotriva celorlalți din principiu, ci, îmi pare că, au devenit majoritari cei a căror manifestări sunt mânate de ciuda reușitei mai mari a celor ce au putut, prin fals,  mai mult decât ei, prin aceleași metode. Este un fel de: “ Hoțul strigă hoții”. Totuși, nu merg mai departe de asta. Nu au suficient curaj de a demasca, pentru că riscă să fie și ei înșiși demascați în această luptă de tip „da` tu…”. Însă, cei puțini rămași onești, pot face asta; ei își vor putea păstra demnitatea de a fi cine sunt la o confruntare de tip „cine sunt eu? cine ești tu?”; iar hârtiile din dosarele CV-ului nu sunt relevante, pentru că nu în asta constă valoarea de a fi cineva.

Trist este că parte dintre principiali au ales, copleșiți de neputință, să treacă în tabăra ignoranților, încercând să-și croiască propria cale de supraviețuire. Totuși, ei omit faptul că, prin predarea armelor condamnă, aproape fără drept de apel, generațiile ce vin. Astfel, ei sunt obligați, cumva, moral să continue lupta pentru viitorime, au responsabilitatea de a nu lăsa Impostura a le fi dascăl. Oare așa ne vrem urmașii? Totuși, în acest context, mă întreb: mai există oameni atât de asumați ca Socrate, oameni dispuși să bea cucută demni de a fi cine sunt?

“A fi tu însuți” prin propria muncă, prin aspirații, prin raportare la ceilalți, nu pentru afirmarea supremației, ci prin respectul reciproc al demnității de a fi cum ești și de a fi cât ai putut să fii, a ajuns azi, caricatură conceptuală. Azi, formula „omul este măsura tuturor lucrurilor” este interpretată în direcția puterii, nu a putinței și înțelegerii. Oare asta-i măsura ce-o dorim pentru viitor? Voim să  ne secătuim de energie încercând să fim ceva ce nu suntem, mai degrabă decât să luptăm pentru a fi cu adevărat cineva într-o comunitate în care primează demnitatea de a fi cineva?

“Se poate și așa” sau “dacă se poate și așa , de ce nu? “  se pare că asta a fi direcția slovei de reușită a prezentului neputincios. Totuși, de noi depinde cum va fi viitorul, iar Impostura nu poate asigura unul bun. Dacă Aristotel percepea omul ca un animal social, care trăiește în comunitatea pe care și-o construiește singur, mă întreb, în această cheie: chiar voim să trăim într-o comunitate în care domnește legea Imposturii? Într-o comunitate în care nu mai trăiești cu personalități umane, ci înconjurat de măști, în care nu mai poți cunoaște pe nimeni și nici nimic din ceea ce poate fi și face cineva.  Cred că ar fi o societate în care ar exista doar morți vii ce urmează un tipar al himericei deveniri bazate pe un dosar, o lume fără culoare, diversitate, vise, aspirații, o societate neanimată de vreo dinamică a devenirii reale, o societate în care fluieră vântul deșertăciunii, fără vreun timp al trăirii   sau vreo virtute a atingerii vreunui potențial real.  Și, dacă revenim la ideile filosofice ce aveau ca obiectiv înlănțuirea demonilor umani prin contract, mă întreb: ce valoare ar mai avea acel contract într-o societate clădită pe Impostură? Cine se mai încrede în contractul semnat cu Impostura?

În mod nefiresc, în încheiere, mă trece un fior al neliniștilor în ceea ce privește viitorul, atât de reflecția asupra mitului Laocoon și Calul Troian, cât și de la interogațiile: oare aceste gânduri vin din nostalgia unor idealuri trecute? Sunt ele o perspectivă în agonie și cuprinsă de negura unui prezent neînțeles? Vin ele dintr-o margine mult prea îndepărtată de normalitatea unui prezent năuc?