Impostura și alegerea de a fi „ceva”, nu „cineva”

Laura Pătrașcu – Mancă

Impostura îmi pare că este acea căutătură bine aranjată, atenția la coerența unei aparențe ce atrage și care ajunge să-și atingă scopul printr-un ambalaj poleit al unui conținut găunos; impostura este ecusonul celor care pornesc la drum cu întrebarea „cum ajung mai repede undeva?”, fără să conteze, nici măcar în mică măsură, ce ajung, ca om, atunci când ajung la destinație. Pe aceștia îi interesează impresia altora despre ei, nu impresia despre cum sunt ei, ci cum apar ei, pentru că  impresia, așa cum zicea Cleathes din Assos, „este o întipărire în suflet” (Fragmentele stoicilor, 2022, p. 193), iar pe ei îi interesează tocmai acest fapt, fără de care nu-și pot atinge scopul. Ei sunt atenți la cum par și cum pot părea, nu-i interesează cum sunt sau cum pot ajunge.

Impostorii se folosesc de manipulare prin cuvânt și apel la falsa autoritate, iar asta-i materie și scop didactic azi, când nu mai contează ceea ce spui, ci cum spui; deși, pentru un om rațional, importantă ar fi esența, nu aparența celor spuse.

O tristă observație este aceea că impostura a devenit un obicei educat. Urmărim tipare, iar tiparul șarlatanului este unul de succes azi. De mici ni se spune: „fă și tu cum fac alții!” și cum fac alții? Își creează o imagine, dar nu una, cum ar fi de dorit și de lăudat, construită pas cu pas, ci una aparentă. Pe băncile zdrelite ale școlii, înveți că nu contează ce gândești tu, ca individ, ci importantă-i nota bazată pe „copy – paste” și, de ce nu „translate”, pentru că, dacă-ți așezi gândul propriu pe hârtie, vei fi detronat de un „artist al tehnicilor” și ajungi să înțelegi că, dacă nu vei face la fel, vei fi mereu cel de „dinafară”.

Vrei și tu să reușești, deci faci la fel. Greșit raționament, dar, deja, împământenit. Trist este că am ajuns să ne construim ca oameni pe el, ba mai mult, ne-am construit societatea pe el.

Tripotajul social a dus vechea morala-n agonie, dar, se pare, că aceasta nu poate fi declarată moartă încă, pentru că mai este animată de câte un puseu principial ce, totuși, mai zvâcnește în spiritul unora. Deși puține spirite au ascuns în ele principiile moralei de aur, acestea sunt cele ce, încă, o mai pot revigora, pentru că doar un spirit sănătos poate să crească deopotrivă această și prin această morală. Astfel, dacă voim să ne mai croim o bună cale de supraviețuire ca societate, atunci trebuie aducem în față aceste spirite și să le lăsăm să ne fie călăuze. Cicero vorbea, în Arta Oratoriei că există două tipuri de oameni, anume: „unul neinstruit și grosolan și care preferă onoarei, mereu, utilitatea, altul uman și cultivat, care pune în fața tuturor lucrurilor onoarea” (Cicero, 2020, p. 75), iar noi, din nefericire suntem sub stăpânirea celor dintâi, deși, trebuie să recunoaștem că această realitate a fost posibilă prin ignoranța celorlalți care, atunci când erau o categorie superioară, au trecut cu vederea, din diferite motive, impostura care a ajuns a frauda la nivel mare, și numeric, și social, onoarea care a fost acceptată doar ca virtute de poveste.

            Dinamica imposturii este una perversă care poate aduce față în față, pe poziții de luptă, chiar pe practicanții ei, care mai de care stârnit să „dovedească” impostura celorlalți. Acest moment trebuie speculat de cei puțini rămași cu scutul onoarei și al onestității în mână și folosit în a pune la index Impostura;  poate, astfel, să se înceapă o reconstrucție a societății în care vrem să trăim, una adecvată timpurilor și aspirațiilor morale curate și mărinimoase, fără vreo nostalgie a trecutului, ci cu speranța într-un viitor potrivit și bine construit.

            De ce am ajuns să apelăm la impostură? Pentru că așa ni s-a transmis și ni s-a sădit ideea că se poate și așa, fără să fii ce te dai a fi, fără să-ți asumi ceva din ceea ce ar trebui să-ți asumi prin a fi un „ceva” ce ai ajuns. Aici este o diferența majoră între a fi omul potrivit, la locul potrivit, sau omul care ai ajuns să fii, adică cineva și ceva.

            Atunci când vom ajunge să educăm voința de a fi cineva, nu dorința de a fi ceva, atunci vom putea spera că avem o șansă în a vedea lumina marelui Bine care, parafrazându-l pe Seneca, este acela de a ajunge să nu te plângi vreodată de tine (Seneca, 2020, p. 490), adică în contextul nostru, să nu ne mai plângem vreodată de noi ca societate, să nu ne mai plângem de milă, mai ales atunci când răul ni l-am construit singuri, chiar prin dorința efemeră de a fi ca alții nu prin aspirație și muncă, ci prin minciună și înșelătorie.

Referințe

Cicero, 2020. Arta Oratorie. București: Editura Saeculum I.O..

Fragmentele stoicilor, v., 2022. Zenon și discipolii lui Zenon. București: Humanitas.

Seneca, L. A., 2020. Scrisori către Luciliu. București: Editura Humanitas.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s