Lista lui Cehov

Dana Jalobeanu

(A.P. Cehov, O viață în scrisori, 1879-1890, ediție îngrijită și traducere de Sorina Bălănescu, Editura Polirom, 2018)

Pentru iubitorii literaturii lui Cehov, corespondența lui va fi cu siguranță o surpriză. Cel puțin așa a fost pentru mine. Este, acolo, o altă voce decât ceea ce-mi imaginam eu că transpare din umorul trist și ironia lucidă, sau din imaginația debordantă cu iz de farsă care apare ici-colo în piesele sale. Cehov cel din Scrisori funcționează în alt registru. Ce te izbește în primul rând este disciplina, determinarea, simțul exacerbat al responsabilității. Tânărul Cehov decide că responsabilitatea lui este familia: tatăl, despotic și adesea stupid, mama, semi-analfabetă, cei trei frați și o soră, dar și mătuși etc. Un întreg clan. Pe care-l ține cu producția sa literară, scriind povestiri și schițe umoristice mai întâi, apoi povestiri și teatru, mereu cu deadline-uri, căci trebuiau găsiți bani de chirie. În paralel, practică medicina – din care, însă, nu prea scoate bani, căci adesea tratează pe gratis oameni săraci. Vede mai curând funcția socială a medicinei. E oarecum amuzant pentru cititorul de azi să vadă cum, în scrisorile sale, Cehov distinge clar între funcția pecuniară a scrisului care, cel puțin în tinerețe, pune pâine pe masa familiei, și funcția socială și umanitară a medicinei, pe care o practică „în timpul liber” pentru a-i ajuta pe semenii săi.

Însă responsabilitatea de pater familias pe care și-o asumă tânărul Cehov nu e doar financiară. Scrisorile lui sunt adesea sfaturi de viață și proiecte educative adresate fraților pe care-i iubește, uneori, cu o mare exasperare. Mai ales Nikolai, „pictorul”, îl îngrijorează. Nikolai e exact opusul lui Anton. Talentat și fără voință, fără auto-disciplină, trăind o viață risipită și fără frâne care-l și duce la boală și moarte. Anton îl îngrijește și-l pune pe picioare de câteva ori, până când nu se mai poate. După care îl tratează și îi stă alături până la moarte – preluând, în același timp, foarte probabil, și boala care avea să-l răpună. Tuberculoza, boala secolului.

În scrisorile către frații Nikolai și Alexander îl vedem cel mai bine pe Cehov educatorul. Cel care nu doar vede și înțelege umanitatea, ci crede cu tărie că ea poate fi transformată. Un lucru care nu e evident din literatura pe care o scrie – dacă vă gândiți la marile lui piese, tragismul lor vine tocmai din acceptarea concluziei că oamenii nu pot fi schimbați. Ratații rămân ratați, proștii rămân fericiți în prostia lor, dragostea nu te salvează, fumurile și speranțele se risipesc, bunătatea te ajută doar să vezi și să accepți lumea așa cum e. În corespondența sa, însă, Cehov e mult mai combativ. Încearcă – și, adesea, și reușește – să transfere o parte din disciplina de fier în care trăiește, o parte din hărnicia și responsabilitatea sa, și asupra familiei.

Din păcate, scrisorile din acest prim volum nu vin la pachet și cu puțin context, pentru a înțelege ce le-a determinat. Pentru a avea adevărata imagine va trebui să vă însoțiți lectura cu o biografie. E important, cred, contextul, pentru a înțelege ceea ce aș numi „lista lui Cehov” – pe care o găsești în mai multe dintre scrisorile sale. Un fel de cod moral și etic al ceea ce el numește „omul cultivat”. În forma cea mai completă, lista lui Cehov apare într-o scrisoare prilejuită de îngrijorare pentru fratele Nikolai care devenise, între timp, un bețiv notoriu (scrisoarea conține rândurile – „mama și tata au încârunțit și nu dorm nopțile pentru că-l văd rar pe Piotr, și când îl văd, e beat”). Anton îl admonestează într-un mod foarte interesant. Îi spune că înțelege de unde provine furia auto-destructivă care-l face să-și irosească viața. Dintr-o „lipsă extremă de educație”. Dar ce înseamnă un om educat?

Iată lista lui Cehov:

„Oamenii educați, după părerea mea, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

Ei respectă personalitatea umană și, de aceea, sunt întotdeauna îndatoritori, delicați, amabili, concilianți …
Ei au milă nu numai față de cerșetori și pisici. Ei suferă sufletește și din cauze care nu se văd cu ochiul liber….
Ei respectă proprietatea străină, și, de aceea, își plătesc datoriile….
Ei sunt sinceri și se tem de minciună ca de foc. Nu mint nici măcar când e vorba de fleacuri. Minciuna este jignitoare pentru ascultători și îl pătează pe vorbitor în ochii celui care îl ascultă…..
Ei nu se umilesc cu scopul de a trezi compătimirea altora. Nu cântă pe corzile sufletelor altora, pentru ca, drept răspuns, să culeagă oftaturi și mângâieri. Ei nu spun „Nu sunt înțeles” sau „Mi-am irosit forțele în zadar” pentru că toate aceastea mizează pe efecte ieftine, sunt lucruri banale, meschine, învechite, false…
Ei nu sunt ușuratici. Nu-i preocupă briliantele false, cum ar fi dorința de a fi prezentați unor celebrități…admirația primei persoane întâlnite la Salon, nu țin să fie cunoscuți prin toate berăriile….
Dacă au talent, atunci și-l respectă… De dragul talentului își sacrifică liniștea, femeile, vinul, agitația sterilă…
Ei își educă simțul estetic. Nu pot să doarmă îmbrăcați… să respire un aer viciat… Încearcă, pe cât posibil, să-și îmblânzească instinctul sexual…De la o femeie, ei au pretenții mai mari decât așternutul…

Așa se poartă oamenii educați… Ca să te educi și să nu cobori sub nivelul mediului în care ai ajuns, nu e suficient să citești Pickwick și să înveți pe de rost monologul din Faust…Aici e nevoie de o muncă neîntreruptă, zi și noapte, de lecturi permanente, de exercițiu, de voință…Aici contează fiecare oră…”