Prezența invizibilă

Dana Jalobeanu

De mulți ani de zile duc cu mine – prin toate casele prin care am locuit – copia unei gravuri celebre a lui Durer: mâinile în rugăciune. E o imagine tipică pentru ceea ce știe Durer să facă mai bine: să-ți arate, ascunzând, să te pună pe gânduri în fața prezenței invizibile care dă imaginii o autenticitate greu de descris în cuvinte.

E ceva atât de prezent în mâinile în rugăciune, ceva ce vine din chipul ascuns – astfel încât nu te mai găsești în fața unui studiu, în fața reprezentării anatomice a unor palme desfăcute de trup, ci chiar în fața mâinilor care se roagă, capturând în ele toată penitența și tot orgoliul rugăciunii.

Cred că de asta iubim gravurile lui Durer. De asta le-au iubit, probabil, și contemporanii lui.

Uitați-vă la iepurele lui. Ați văzut vreodată un iepure mai misterios? Un iepure marcat de prezența invizibilă care-l înconjoară – la ce e atent? E un iepure viu, fascinat de dușmanul nevăzut? Eu un iepure deja împăiat, căzut pradă nevăzutului care i-a luat viața și l-a fixat pentru eternitate pe o bucată de hârtie? Parcă Durer nu desenează un iepure, ci iepurele, ideea însăși de iepure (iepuritatea) în peniță și culoare. Nu e realism, așa cum s-a spus, ci o formă puternică de platonism, aș zice.

Chiar și în gravurile care abundă în detalii, precum Melancolia, prezența nevăzută e pregnantă și neliniștitoare. Ea este cea care dă adâncime și relief urmelor peniței. E ceea ce face desenele lui Durer atât de memorabile încât ajung să te bântuie. După ce te scufunzi câteva minute în studiul Melancoliei rămâi cu ceva pe retină și cu o neliniște în suflet. Te bântuie.

Și acum gândiți-vă cum să multiplicați cele de mai sus de 30 de ori. Dacă câte o gravură de Durer ajunge să te bântuie, ce se întâmplă când treci prin 4-5 încăperi de gravuri. Și desene. Și schițe. Și picturi terminate. Toate, adunate în expoziția deschisă la National Gallery din Londra. Expoziția are și o temă. Sub titlul „Călătoriile lui Durer: drumurile unui artist renascentist” sunt reunite un număr impresionant de lucrări și schițe, dintre cele mai diferite, ilustrând remarcabila dexteritate a unui artist de o mare adaptabilitate, cu un uluitor fler pentru nou.

Durer a fost unul dintre primii pictori care a înțeles cât de puternic este noul instrument „media” , tiparul, și cum poate fi el folosit pentru a crește impactul reprezentării artistice. Expoziția de la National Gallery ne arată, convingător, cum Durer a reușit, prin intermediul tiparului, să impună în imaginarul european versiunea sa a sfântului Ieronim, de pildă, cu fabulosul său leu. Versiunea sa a „cavalerilor apocalipsei”. Și, desigur, a „mâinilor care se roagă”.

Durer a fost unul dintre primii artiști ai Reformei – din nou, expoziția de la National Gallery te convinge cum au funcționat picturile și gravurile lui ca niște „cutii de rezonanță” ale Reformei. În acei ani de început, în a treia decadă a secolului al XVI-lea, când lucrurile păreau posibile și circula prin Europa un aer de deschidere și înnoire. Umaniștii păreau să aibă un cuvânt de spus, arta se transforma și câștiga teren, artiștii călătoreau liber prin Europa și erau prețuiți peste tot, tiparul promitea o lume cu mai multe cărți și mai puține războaie, până și glumele erau posibile. Pe unul dintre pereții expoziției, Thomas Morus și Peter Giles stau alături, față în față, nu foarte departe de Erasmus, și-și zâmbesc complice. O complicitate din care s-a născut Utopia. Poate singurul produs cultural al unui optimism total nefondat. Căci tiparul a fost mai curând folosit pentru a pune gaz peste focul reformei și a alimenta (cu fake-news-uri și conspirativite) războaiele religioase. Arta s-a înregimentat și ea de partea unei confesiuni sau a alteia. Și pentru fiecare iepure, rinocer sau pasăre exotică desenate cu drag de Durer, avem tot atâtea spectre, îngeri ai judecății sau fețe ale morții – uneori în tablouri care ne aduc aminte de Cranach sau Hyeronimus Bosch.

Deși Durer a murit mult înainte ca speranțele trezite de „renaștere” și „reformă” să se încheie, unele dintre ultimele sale gravuri parcă presimt întunecarea. E interesant și că ultima sa călătorie a fost către o îndepărtată plajă olandeză unde naufragiase un leviathan. Doar o balenă mare, desigur – însă Durer nu vedea lucrurile ca noi. El le vedea așa cum sunt, reliefate de prezența nevăzută din spate, cea care le dă contur, lumină și sens.

3 thoughts on “Prezența invizibilă

  1. Mda…Potrivit ar fi un: “no comment” daca ne referim la “invizibilul”- ‘mare Anonim”. Durer isi inmoaie “penita” in Ev mediu cu tuse de Renastere. E cel mai medieval dintre renastenstisti. “Neamtul” de sub “Nacht und Nebel”ul coroanelor de codrii impletite gotic. Si daca tot e razboi, sa meditam asupra celor patru Cavaleri ai Apocalipsei in nesfarsita lor cavalcada spre “Vesnica Intoarcere”…(Aferim!)

    Like

  2. P.S. Ar fi trebuit sa incep prin a spune ca-l iubesc nespus de mult pe Albrecht Durer. Nu detaliez aici motive estetico-personale. Amintesc doar cotropitoarea imagine a gravurilor sale expuse la Muzeul Guggenheim din N.Y., 1997, de-a lungul peretilor circular spiralati, asemeni bolgiilor dantesti.

    Like

  3. Prea emotionant pentru o replica aici. Am trimis comentarii.

    M.Ghetz

    On Wed, Feb 23, 2022 at 11:19 PM Let’s talk about books wrote:

    > danajalobeanu posted: ” Dana Jalobeanu De mulți ani de zile duc cu mine – > prin toate casele prin care am locuit – copia unei gravuri celebre a lui > Durer: mâinile în rugăciune. E o imagine tipică pentru ceea ce știe Durer > să facă mai bine: să-ți arate, ascunzând, să te pu” >

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s