Viața ca filosofie

Laura Pătrașcu – Mancă

Gheorghe Guțu, Lucius Aennaeus Seneca – VIața, timpul și opera morală, Humanitas, 2021

Gheorghe Guțu (1906 – 1964) clasicist, traducător, istoric literar și profesor în filologie clasică, a scris această biografie a lui Seneca înainte de război. Ea apare inițial la Editura Casa Școalelor în 1944, dar este retipărită la Editura Humanitas în 2021. După șapte zeci și șapte de ani, cartea lui Guțu rămâne încă o sursă de cunoaștere demnă de atenție atât pentru felul în care reconstruiește contextul unei vieți memorabile, cât și pentru o mai bună înțelegere a operei lui Seneca.

Este structurată pedagogic, este introductivă și este ușor de citit, atât penru cei care sunt în căutarea unui fir narativ prin care să pătrundă în filosofia lui Seneca, cât și pentru cei ce caută să-și îmbogățească cultura generală. este admirabilă pasiunea autorului pentru antichitatea latină, erudiția, harul pedagogic și, mai ales, încercarea „de a reface din date și probleme particulare o viață de om” (Guțu, 2021, p. 163). La final, vă veți întâlni cu ceea ce Guțu numește unul dintre „spiritele lumii cu care putem mai înălțător convorbi” și care, încă, ne mai poate iniția în arta de a-ți pune întrebări. (Guțu, 2021, p. 163)

Citind această carte, alături de scrierile lui Seneca, ajungi la concluzia tristă că filosofia nu mai este, de multă vreme, ceea ce ar fi trebuit să fie: o disciplină a vieții (lex vitae) după cum încerca Seneca să ne convingă, cu toate că și el, asemenea multora în decursul vremii, deplângea decăderea filosofiei în filologie. În scrisoarea 109, Seneca afirmă că „ceea ce a fost filosofie a devenit filologie (quae philosophia fuit philologia facta est)”^[1] (Guțu, 2021, p. 174) și de aceea ea are nevoie de o reformă. Modul în care a gândit această reformă a filosofiei poate fi înțeles chiar din paginile cărții lui Gheorghe Guțu.

Guțu susține că filosofia lui Seneca a fost în mod clar o disciplină a vieții; această interpretare o prefigurează, într-o anumită măsură, pe cea, mult mai celebră, formulată anterior de Pierre Hadot la sfârșitul anilor 70. Pentru Hadot, întreaga filosofie antică era mai degrabă un mod de viață decât o teorie despre viață (Hadot, 2019, p. 67), iar trecerea de la teorie la practică se realiza prin exerciții spirituale menite să producă transformări și modificări lăuntrice în subiectul care le practica (Hadot, 2019, p. 67).

Cartea lui Guțu integrează, aplicat, gândirea și viața lui Seneca. Mai întâi, îi construiește un fundal: contextul istoric și familial, țesătura de intrigă, ură, ambiție și depravare morală din societatea romană a vremii. Fără acest fundal nu putem înțelege, spre exemplu, de ce stoicismul este mereu prima opțiune pentru tânărul Seneca. Guțu sugerează că este atât o moștenire de familie, cât și un mod de supravițuire: De ira – Despre mânie este scrisă în perioada în care-i moare copilul; De constantia sapientis (Despre statornicia înțeleptului) este scrisă în exil, când scrie și două consolații, pentru Helvia și Polybus; la întoarcerea din exil scrie De brevitate vitae (Despre scurtimea vieții); De clementia (Dspre clemență) este dedicată lui Nero; De vita beata (Despre viața fericită) este gândită ca replică la acuzațiile de imoralitate și de îmbogățire prin mijloace necinstite pe care i le-au adus adversarii săi.

Pe fondul refuzului lui Nero de a-i permite retragerea din viața politică, Seneca scrie o parte dintre tragedii. Când tirania și cultul personalității lui Nero ating culmile absurdului, Seneca publică De otio (Despre liniște) și Naturales quaestiones (Problemele naturii). Turneul lui Nero prin Grecia și decizia de a confisca averile templelor coincid cu publicarea Moralis Philosophiae (Filosofia morală) și tot acum definitivează Epistolae Morales ad Lucillium (Scrisorile către Luciliu). Tot lui Luciliu îi dedică Naturales quaestiones și opusculul De providentia care are scopul de a răspunde prietenului său, Luciliu, la întrebarea/nedumerirea asupra providenței care, deși conduce universul, nu îi cruță pe cei buni de loviturile sorții; prin această lucrare încearcă o conciliere între existența răului și divinitate.

Contextualizarea ne ajută să înțelegem mai bine scrierile lui Seneca. Interesant este că, așa cum afirmă Gheorghe Guțu, Seneca nu a putut să aducă sub aceeași umbrelă a doctrinei sale cele două poziții prezente în scrierile lui: atât cea monist-materialistă, venită prin îmbrățișarea stoicismului, cât și cea dualistă ce integrează divinitatea și materia, sufletul și trupul, cauzalitatea rigidă și libertatea într-un întreg.

Dacă este să vorbim despre metafizica care fondează morala lui Seneca, Guțu scoate în evidență aspecte care s-ar putea să ne scape la o primă lectură a scrierilor senecane ca, de exemplu: posibilitatea unor lumi multiple, universuri succesive întrerupte de conflagrații; sau paralelismul interesant dintre divintate și suflet (cum spune scrisoarea 65, „rolul pe care îl are în univers Divinitatea, îl are în noi sufletul”, sau în scrisoarea 41 când ne spune că natura divină a omului este dată de către suflet „ce este spiritul divin coborât în noi” (Guțu, 2021, p. 185)).

Ce mi-a plăcut în această biografie este încercarea autorului de a păstra mereu linia de mijloc, un fel de permanentă luptă cu obiectivitatea. Cu toate acestea, el se abate pe alocuri, de exemplu atunci când își elogiază personajul, sau când aduce în discuție credințele lui. Deși demontează ficțiunea unui Seneca creștin, Gheorghe Guțu suține totuși un Seneca a cărui gândire integrează divinitatea și încearcă să împace dogma stoică cu trăirile simțirile și coerența propriilor lui rațiuni în ceea ce privește divinitatea. Aceste frământări au dat naștere unei divinități prezente în umanitate, ca o întrupare a Binelui ce ghidează omul în slalomul lui printre patimile și greutățile vieții. În concepția lui Seneca divinitatea se află în fiecare dintre noi; „zeul este (…) înlăuntrul tău” (Seneca, 2020, p. 135).

Ce nu m-a atras prea tare la această carte este că Guțu se menține în sfera descriptiv-istorică și ratează încercarea de a realiza și o reconstrucție filosofică. Cu toate acestea, el reușește, destul de bine, să introducă cititorul în subiect și să prezinte întreaga operă senecană ca pe un rezultat al încercărilor de a concilia educația primită (stoică) cu propriile rațiuni, de a adecva trăirea cu propovăduirea și de a sculpta un nou ideal, în special moral, din esența unuia deja apus. Vedem cum dintr-un zbucium interior se naște ceva nou: plămada unei noi filosofii ce avea să influențeze gândirea europeană. Dar cum era această gândire, ce a creat ea nou și, mai ales, de ce a fost atât de durabilă, nu veți afla din această carte. Ea poate constitui cel mult o introducere, o treaptă de pe care să pășiți mai departe.

Note:

[1] sau, cum spune în scrisoarea 88, filosofii s-au scoborât până la despărțirea silabelor și la proprietățile conjuncțiilor și propozițiilor, și au început să pizmuiască pe gramatici și geometri. Tot ceea ce era de prisos în disciplinele acelora, au transportat într-a lor. Astfel s-a făcut că ei știu să vorbească mai îngrijit decât trăiesc”. Filosofia , zice Seneca, nu este inventivitate tehnică