Limba filosofiei

Dana Jalobeanu

J.P. F. Wyne, Cicero on the Philosophy of Religion, Cambridge, Cambridge University Press, 2019

Unii dintre voi știu că am vorbit pe larg la Cafeneaua filosofică de vineri seara despre eterna problemă a limbilor în care se poate face filosofie. Este limba română o limbă o limbă filosofică? Există limbi privilegiate pentru filosofie? Sunt ele greaca și germana, cum spun unii dintre filosofii secolului XX?

Din această perspectivă m-am gândit că n-ar fi rău să vă recomand o carte. Pentru că Wyne începe reconstrucția filosofiei lui Cicero cu ceva foarte similar. Și e bine să știm că vorbim despre o problemă care are cel puțin 2000 de ani vechime. Cicero n-a fost primul care s-a întrebat asta, însă întrebările lui încă merită vizitate. Căci el a fost cel care a „transplantat” filosofia greacă și i-a oferit o nouă casă. Și încă una în care filosofia avea să locuiască pentru mai bine de un mileniu și jumătate: limba latină.

Proiectul lui Cicero este prezentat de obicei de exegeți în cheia „enciclopediei” – o încercare de a traduce cât mai mult, cât mai organizat, de a reconstrui un parcurs al studiilor prin care este dator să treacă orice om cultivat. Cartea lui Wyne, însă, ne oferă altceva. Un Cicero filosof, și încă un filosof original: cineva capabil să aclimatizeze filosofia greacă într-un context fundamental diferit, cel al republicanismului (pe moarte, de altfel).

Premisa fundamentală a întreprinderii lui Cicero este că avem, fiecare, în mintea și cugetul nostru, scântei de înțelepciune – „semințe” din lumina primordială care a scânteiat peste lume, lumina din care se împărtășesc zei și oameni. Din aceste semințe se naște dorința de a înțelege, iubirea de înțelepciune și tot ceea ce ne poartă „în sus”, către o mai bună cunoaștere, către o mai comprehensivă „privire de sus” a lumii în întregul ei. Întrebarea este în ce limbă se poate exprima această cunoaștere – iar răspunsul lui Cicero este „în limba latină”. A fost o conjectură a istoriei că filosofia s-a exprimat mai întâi în greacă. Și nu există nici un motiv, susține Cicero, pentru care ea nu s-ar putea mai degrabă folosi de o altă limbă. De pildă, de limba latină – cea care este suficient de bogată, suficient de așezată într-un context în care gândirea abstractă este nu doar posibilă, ci și încurajată.

Prin extensie, argumentul lui Cicero este că scânteile înțelepciunii pot înflori oriunde întâlnesc terenul fertil al culturii – ceea ce înseamnă un vocabular suficient de bogat, dar și o interogație filosofică cu privire la sensul vieții, relația dintre individ și comunitate, organizarea socială care încurajează reflecția individuală, organizarea cunoașterii (biblioteci, școli, transmiterea organizată a învățăturii de la o generație la alta).

Ce se naște din această transplatare a filosofie grecești pe solul fertil al limbii latine? În primul rând, prima reflecție organizată, coerentă și organizată cu privire la natura divinului și a relației lui cu umanul. Adică ceea ce face Cicero în De natura deorum, Despre destin, și Despre divinație. Adică o filosofie a religiei – a relației care există între mintea umană și dimensiunea divinului. A drumului de mijloc pe care îl parcurge gândirea între cele două prăpăstii: superstiția și impietatea.

Wynne reconstruiește foarte convingător ceea ce numește el „secvența târzie” a dialogurilor ciceroniene, cele care ajung să constituie, în timp, un gen cu totul particular de a filosofa. O filosofie în dialog. Însă nu dialogul platonic, cel în care doar Socrate are dreptate. Nici dialogurile dialectice, în care există mereu în câștigător. Ceea ce este caracteristic dialogurilor lui Cicero este că toate părțile implcate în dezbatere primesc „timp egal de antenă” . Argumentele se desfășoară egal, natural, la scenă deschisă. Cititorul are toate datele pentru a-și forma o părere și are deplina libertate de a o face.

Chiar mai mult decât atât: Cicero ne așează în fața ochilor filosofia stoică, epicureică și academică desfășurate complet, cu tot ce au ele mai interesant și mai incitant. Suntem invitați să citim, să cântărim și să alegem. Ce e însă important e că în acest proces de evaluare cititorul trece dincolo de oferta aflată pe masă. Învață să gândească pe cont propriu. Să formuleze obiecții, păreri, întâmpinări, noi idei și construcții filosofice. Din acest dialog confrontațional se naște, cu alte cuvinte, filosofia. Cea care – iată – a fost transplantată pe un sol diferit. Într-un context cultural și lingvistic particular. Cel roman, pentru moment. Însă nu există niciun motiv pentru a nu ne imagina cum se poate merge mai departe, „mutând” discuția din limba latină în altă limbă, oricare alta.