Surghiuniții

Dana Jalobeanu

Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Prima ediție integrală realizată de Grigore Vida, Humanitas, 2021

Am citit cartea asta demult de tot. Nu mai știu dacă terminasem liceul sau eram în primii ani de facultate. Nu mai știu dacă era înainte sau după Revoluție – dar țin minte, intens, sentimentul cu care am citit-o. Nu mai văzusem niciodată ceva care poate fi, în același timp, atât de inactual, și atât de subversiv. O carte care ar fi fost dinamită pură dacă n-ar fi fost la mii de kilometri depărtare de focarele ce trebuiau, poate, detonate.

O carte ce vorbea despre o limbă minunată, plină de straturi de sens, dar pe care, din păcate, nu o mai vorbea nimeni. Poate doar câțiva supraviețuitori. Recunoșteam cuvinte, sintagme și preocupări doar pentru că mai aveam și eu bunici. Și ei așa vorbeau. De la bunici și din cărțile de poezii recunoșteam exemplele pe care se construia discursul literar-filosofic al acestor eseuri despre cuvinte. Rost-rostire, sinele și sinea, firea și ființa, ispitire, iscodire, iscusire, infinire, troienire… toate cuvintele astea aveau sonoritatea și prestigiul poveștilor. Și poeziei. Sunau nostalgic-familar, demodat și trist.

Recitind, azi, frumoasa ediție critică („prima ediție integrală”) realizată de Grigore Vida, am senzația că încep, încet, încet, să înțeleg despre ce este vorba. M-au ajutat și comentariile voastre, aici, pe youtube sau pe facebook. Mi-ați spus, unii dintre voi, că ați ajuns să apreciați această carte după mulți ani de exil. Atunci când nu mai locuiți în fiecare zi în limba română, atunci când a gândi în românește este tristețe și sărbătoare. Și am înțeles, dintr-o dată, că asta este o carte a surghiuniților din limba română.

Pot să-mi imaginez că Noica a început să se gândească la ea în închisoare. Și după, căci surghiunit a fost, până la sfârșitul vieții. Câți dintre interlocutorii lui mai vorbeau limba despre care ne vorbește el aici? Ca Ovidiu la Tomis, s-a refugiat și el în cuvintele limbii în care învățase să citească, să iubească, să gândească. O limbă cotropită, stâlcită, pradă barbarilor. Vă invit să recitiți cartea cu un ochi atent la recunoașterea înfrângerii.

„Nu mai e nimic de făcut, ne mor și cuvintele, chiar dacă au viață mai lungă decât împărații” (p. 130).

Cine să le mai salveze, cine să le mai recunoască? Poate surghiuniții. Atunci și acum, mai numeroși decât s-ar putea crede. Și copiii lor, cei care vor învăța limba română din dicționare, din biblioteca transportată cu greu peste ocean, din poveștile bunicilor. Ei, poate, vor înțelege cum e cu straturile de sens care se depun peste cuvinte – și care se pierd, treptat, pe măsură ce uităm referințele și contextele din care s-au construit.

Dar poate vorbim mai multe despre toate astea vineri, 14 ianuarie, la Cafeneaua filosofică. Iată și un trailer: