Rezervorul de povești

Dana Jalobeanu

Stephen Fry, Troy. Our Greatest Story Retold, Penguin Books 2020

De câțiva ani, Stephen Fry s-a apucat să repovestească, pentru noi, marile mituri ale antichității. După Mythos și Heroes urmează, firesc, războiul troian: marele rezervor de povești al Europei educate. Povești care se spun de mii de ani, fără să-și piardă din interes și prospețime. Despre măreața cetate de la malul mării ale cărei ziduri au fost construite de Apollo și Poseidon; despre cei cinzeci de fii și fiice ale marelui Priam; despre frumosul și blestematul chip care a pus în mișcare sute de corăbii. Despre marele război, viclenia lui Ullyses și calul său „troian”. Despre Ahile și Patrocle, despre moartea lui Hector și despre acel moment, mai frumos decât toate, în care Ahile, înnapoindu-i lui Priam trupul fiului ucis, ajunge să dea valențe noi noțiunii de uman și umanitate. Sunt povești care s-au spus de sute de ori, în toate registrele. Pentru erudiți și pentru publicul larg, pentru școlari și pentru părinții lor.

Dacă numărați, în ultimii ani veți vedea că au apărut, poate, zeci de cărți care repovestesc episoade ale acestei mitologii. Și câteva filme (unul mai prost decât altele, din păcate…).

Merită să ne întrebăm care este sursa acestui interes – de ce este epoca noastră atât de interesată să mai audă o dată poveștile astea, spuse în altă formă, adaptate, eventual, urechilor noastre (post)moderne? De la Roger Lancelyn Green și Robert Graves la Nathalie Haynes, Madeleine Geogre și Margaret Miller – dacă vă uitați puțin pe site-ul Good Reads veți găsi nu mai puțin de 81 de cărți la rubrica „the best books on Trojan Wars” (o rubrică eclectică, căci conține Iliada, Odiseea și Eneida la rând cu repovestiri, romane, istorie ficțională și istorie propriu-zisă).

Să fie vorba doar despre nevoia noastră neostoită de a auzi povești? Despre incapacitatea de a inventa, altele, mai bune? Despre nostalgia după o pierdută cultură clasică? Despre nevoia de a o înlocui cu ceva? E greu de formulat un răspuns, însă vă propun să reflectați la aceste întrebări.

Cum se spun poveștile războiului troian cu vocea – inconfundabilă – lui Stepehn Fry? Cititorii volumelor anterioare, Mythos și Heroes (care au și fost, deja, traduse în limba română) știu deja la ce să se aștepte: o scriitură degajată, plină de imaginație și de umor, în spatele căreia puteți auzi vocea inconfundabilă a unui mare povestitor – pe scenă și în afara ei. N-am citit Heroes, ci doar Mythos; însă Troia lui Fry îmi place parcă mai mult. Și ce-mi place nu e atât povestea, când foarte simpatica creionare a personajelor. Agamemnon este cel atât de plin de propria importanță încât „nu se sfiește să vorbească despre sine la persoana a treia”, în timp ce Ulysses are o minte „mai încârligată decât coada purcelului”. Povestea mariajului dintre zeița Thetys (care-și prăjește primii șase născuți, încercând să le confere invulnerabilitate și nemurire dar, vai, după rețeta greșită) și Peleus (cel care are, drept singură calitate, că nu-l supără profeția de a avea un fiu care-l va depăși în faimă și putere) este un regal.

Evident, poveștile Troiei nu pot fi toate spuse cu umor. Fry schimbă registrul de câte ori este nevoie pentru a vorbi despre tragedie și trădare, cruzime și minciună, sau eroism și sacrificiu. Cartea se citește ușor și se lasă greu din mână. Însă, poate cea mai mare calitate a ei e că te trimite la Iliada. Sigur veți relua versurile lui Homer, măcar din când în când, măcar să vedeți „cum sună”.