Mi se pare că mai există o problemă în ceea ce privește traducerea filosofică (și – poate – cea poetică), așa cum se practică ea la ora actuală, care o deosebește deopotrivă de felul în care era făcută în trecut și de traducerea din alte domenii (în particular cele științifice). În acestea din urmă traducerea – atunci când se mai face (dacă nu recurgem direct la universalitatea englezei ca limbă a științei contemporane) – are, la fel ca pe vremuri, un caracter artizanal. Artizanul e un lucrător secund care lucrează potrivit unei reguli a corporației lui și produce un obiect pe care îl oferă pe piață (tocmai din vandabilitatea produsului său derivă caracterul lui secund). Un tratat de anatomie tradus dintr-o limbă străină e un ”obiect”, în sensul în care (traducătorul și editura având credibilitate) el e – într-un anume sens – ”definitiv”. Generații de studenți și de medici se vor forma după el, fără a-i pune la îndoială limbajul și coerența. Probabil că așa recepta și Toma din Aquino traducerile lui Guillame de Moerbeke. Și, iarăși probabil, așa a funcționat vreme de veacuri – dacă nu de milenii – traducerea: oferind, la capătul unei discipline a muncii proprii unui individ și/sau unei corporații (disciplină ce poate fi reconstituită astăzi) un ”ceva” concret, care se integra într-un ansamblu al cunoștințelor (el însuși concret și organizat).