Țesătura poveștii

Dana Jalobeanu

Bill Mesler, H. James Cleaves II, Scurtă istorie a creației. Știința și căutarea orginii vieții, Humanitas, 2020

Scurtă istorie a creației… este o carte cu ambiții mari. O carte care se ocupă de acea problemă care a fascinat omenirea, în toate timpurile: problema originii vieții. Cum a apărut viața pe Pământ? Există un plan al Creației? O ierharhie a speciilor și formelor? Se naște diversitatea biologică din „semințe” care conțin în ele, în potență, forma viitoare a fiecărui organism în parte? Este apariția vieții un eveniment întâmplător? Un eveniment unic în istoria Pământului? (și dacă da, de ce natură?)

Aceste întrebări ne însoțesc de foarte multă vreme. Ca și corelatele lor: „Vine viața cumva din Cosmos?” S-a născut ea în altă parte și a fost adusă pe Pământ de radiațiile celeste, de comete sau meteoriți? Sau: Putem crea viață în laborator? Putem experimenta transformarea materiei nevie în materie vie? Iar Scurtă istorie a creației… își propune să le discute pe rând, pe toate, așa cum au apărut, începând cu investigațiile biologice ale lui Aristotel și formarea teoriei „generației spontanee” și până la cele mai recente teorii ale secolului XXI. E o carte cu multe personaje și cu și mai multe povești. Povești despre oameni, idei și experimente. Rendi, Hook, Leuveenhoek în secolul al XVII-lea, Needham și Voltaire în secolul al XVIII-lea, Darwin și Huxley și Pasteur în secolul al XIX-lea, Haldane, Oparin, Miller, Watson și Crick – sunt doar câteva dintre personajele cu care vă veți întâlni citind această carte. Cu ei și cu poveștile lor… sau cel puțin o parte din poveștile lor, împletite cu ingeniozitate de talentul unui jurnalist de știință (Bill Mesler) la care contribuie, uneori, amintirile personale din lumea științei la vârf spuse de H.James Cleaves II. Cuvântul cheie este „împletit” – căci în povestea căutării originii vieții s-au împletit multe fire. Metafizica și teologia au avut mereu ceva de spus despre asta; și tot așa etica și antropologia. Căutarea „originii vieții” este foarte mult „despre noi”. Despre ceea ce suntem și modul în care am ajuns aici. Sunt apoi firele care țin de establishment, sursele de autoritate și interferențele politice și religioase asupra cercetărilor. Sau cele care vin dinspre literatură și imaginar: căci ce temă este mai capabilă să ne aprindă imaginația decât cea a posibilității de a crea viață în laborator? Așa că, în capitolul 5 veți găsi povești interesante despre primele experimente electrice ale lui Andrew Crosse și felul în care ele s-au împletit, la nivelul imaginarului, cu teme mult mai vechi, alchimice, în celebrul roman scris de Mary Shelley, Frankenstein. Căci nu e Frankenstein el însuși despre „originea vieții” și posibilitatea de a crea viață în laborator? Dar poate cel mai intersant fir al poveștilor spuse de Mesler și Cleaves e cel pe care l-am putea numi „o istorie anecdotică a experimentelor”. Veți afla astfel despre celebrele rețete de generare spontană ale lui Van Helmont sau Della Porta (o carcasă de bou într-o cameră etanșă va genera roiuri de albine; un maldăr de rufe murdare închis cu grijă în pivniță va genera șoareci), despre observațiile microscopice ale lui Leeuwenhoek care susținea că a reușit, cu o singură lentilă, să observe micro-organisme unicelulare (în secolul al XVII-lea!); despre supa primordială recreată în laborator de Miller, în care fulgere artificiale generează amino-acizi. Și așa mai departe.

Toate aceste povești despre oameni și experimente sunt frumos construite pentru a ne oferi o imagine dinamică, complexă și nu foarte simplifcatoare a științei. Fără tonul triumfalist al popularizării de proastă calitate, căci nu e o carte „cu final fericit.” Cele mai multe dintre întrebările cu care am pornit sunt încă fără răspuns. Unele pentru că au fost prost puse. Altele pentru că încă nu  putem construi un răspuns la ele – în ciuda resurselor enorme pe care subiectul le consumă în ziua se azi. Așa cum autorii subliniază în repetate rânduri, miza cercetărilor cu privire la originea vieții a fost mereu foarte mare. Sau, cu cuvintele autorilor

Povestea studiului originii vieții poate oferi și câteva lecții mai subtile. Ne poate spune lucruri mai adânce despre natura științei, chiar și despre propria noastră natură. Majoritatea eroilor marii povești a descifrării originii vieții nu s-au limitat la rezolvarea unei singure probleme. Mulți dintre ei s-au folosit de știință pentru a demonstra sau respinge o întreagă perspectivă asupra lumii. (p. 320)

Poate că exact aici este marea problemă a unei cărți care vrea să ne spună „povestea originii vieții”. Că tapiseria de fire din care se constituie ea este pur și simplu prea complexă. Poveștile sunt multe și complicate. Multe dintre ele sunt abia acum descâlcite de istoria științei, pe măsură ce istoricii se uită cu mai mare atenție – și cu alte instrumente decât în trecut – la scrierile și la experimentele personajelor invocate în carte. Să luăm de pildă povestea lui Leeuwenhoek.

Antonie van Leeuwenhoek - Wikipedia
Antonie van Leeuwenhoek (1632-1723)

Artizan și negustor, investigator înnăscut și experimentator talentat, înzestrat cu o extraordinare răbdare și cu o încăpățânare fenomenală, Leeuwenhoek a scris peste 200 de comunicări științifice ale descoperirilor sale microscopice (sub forma unor scrisori către Societatea Regală pentru progresul cunoașterii de la Londra, principalul organism de validare științifică în secolul al XVII-lea). În ele, Leeuwenhoek făcea adesea afirmații incredibile despre puterea unui microscop foarte diferit de cel folosit de „lumea științifică” a vremii sale (microscopul cu tub perfecționat și brevetat de Robert Hooke). Cu acest microscop pe care nimeni nu-l putea replica, Leeuwenhoek susținea că văzuse micro-organisme pe care nimeni nu le văzuse niciodată. Stârnind, evident, îndoieli și controverse printre confrați. S-a scris enorm despre felul în care descoperirile lui Leeuwenhoek au fost primite (cu neîncredere) și brevetate (doar parțial) de Societatea Regală. Din păcate, Mesler și Cleaves merg pe mâna istoricilor științei care au văzut în acest caz unul de politică a științei: Leeuwenhoek nu avea educația și statutul unui gentleman și deci era privit cu o suspiciune care se extindea asupra microscopului său. Când, de fapt, povestea fascinantă abia aici începe: la misteriosul microscop al acestui talentat artizan olandez.

Mystery of Van Leeuwenhoek's microscope lens is partly solved ...
Cam așa arăta microscopul (în placa de fier, în centru, era fixată o minusculă lentilă biconvexă).

 

Ce fel de lentile folosea Leeuwenhoek? Cum erau ele făcute? Cum poate o singură lentilă biconvexă (șlefuită pornind de la un mic glob de sticlă de Murano) să ajungă la puterea de mărire care să-i permită experimentatorului să vadă și să deseneze organisme unicelulare? Subiectul se dezbate încă și cercetări recente ale unor echipe de istorici și fizicieni (cercetări care implică un aparat de tomografie computerizată pentru a investiga cele …13 microscoape care ne-au rămas de la Leeuwenhoek) au adus elemente noi în discuție. Ca și o serie de cercetătări pe care istorici și biologi le-au întreprins, azi, pe probele lui Leeuwenhoek (și ele păstrate cu sfințenie în arhivele Royal Society – societate care l-a primit între membrii săi în 1680). Astăzi, știm că Leeuwenhoek nu a mințit – pentru că astăzi, punând la lucru toată tehnologia pe care o avem la dispoziție, putem reconstrui cam ce făcea el în laborator. Avem, deci, elementele pentru a spune în sfârșit povestea misteriosului microscop a lui Leeuwenhoek așa cum trebuie. Și abia acum, cred eu, povestea e cu adevărat interesantă; mult mai interesantă decât povestea tradițională a unui geniu marginal care a reușit cumva să vadă ceva „înaintea vremii sale”.

Bănuiesc că fiecare dintre poveștile spuse de Mesler și Cleaves se pot rescrie, azi, pornind de la ceea ce istoricii științei și savanții au descoperit în ultimii ani, sau descoperă chiar în aceste momente. Căci istoria științei s-a schimbat extraordinar de mult în ultimele trei decenii (și este în plin proces de schimbare, chiar acum, când citiți aceste rânduri….).  Așa că v-aș recomanda să citiți Scurtă istorie a creației…mai curând ca pe un breviar de întrebări cu care să mergeți să căutați mai departe. Citită așa, e o carte bună. Sau, cel puțin, o carte utilă și plăcută.

Cartea are, pe alocuri, greșeli factuale (unele au fost deja semnalate în recenziile de întâmpinare), exagerări, afirmații false sau greu de clasificat. În bună parte, acestea țin de riscurile meseriei unor autori care se apucă de un proiect atât de ambițios pornind, în esență, doar de la literatură secundară (căci aceasta este, vai, atât de perisabilă). Însă cititorul atent nu se va lăsa păcălit; greșelile se pot corecta, iar exagerările pot fi tratate cu un zâmbet. Deși trebuie să recunosc că mi-a fost mai greu să zâmbesc la începutul capitolului 8, care spune:

Planeta Pământ a fost creată la data de 23 octombrie 4004 i. Chr., după amiaza. Cel puțin asta credeau majoritatea occidentalilor până în secolul al XIX-lea (subl.mea). Poate că cei mai mulți n-ar fi oferit o dată exactă. Ziua de 23 octombrie fusese sugerată de arhiepiscopul irlandez Hames Ussher care, în cartea sa din 1650, Annals of the Old Testament o stabilise cu atâa precizie pe baza textului biblic. În orice caz, cei mai mulți oameni credeau că Pământul e foarte tânăr…(p. 191)

Aici, ziaristul Mesler se lasă purtat de tehnica cursurilor de scriere creativă. Poate că majoritatea occidentalilor credeau că… (în definitiv, azi mai sunt unii, o minoritate seminificativă în anumite țări, care cred că Soarele se rotește în jurul Pământului; și mai sunt elevi sau studenți care-ți spun că marea descoperire a lui Copernic a fost că… pământul era rotund). Dar nu despre asta e vorba în carte. Discuția specializată cu privire la vârsta Pământului începe și ea în secolul al XVI-lea și se duce cu argumente empirice, filosofice, cosmologice și teologice. E un subiect în sine, unul fascinant și complex, cu o lungă istorie.

Dar cred că nu în aceste mici erori de parcurs stau rezervele mele cu privire la Scurtă istorie a creației. Mai problematic mi se pare că există pericolul de a citi această carte nu ca pe o colecție de întrebări, ci ca pe un breviar de răspunsuri;  ca pe o suită de anectdote neproblematice „din istoria științei.” Nu cred că a fost în intenția autorilor să facă asta. O astfel de lectură pierde, evident, esențialul și pune într-un con de umbră exact frumusețea spectaculoasă a activității de cercetare. Țesătura poveștii miraculoase care este știința modernă – cu toate complexitățile, perplexitățile și încâlcelile ei.

 

Further reading

Pentru cei interesați să afle mai multe despre Leeuwenhoek, Hooke și microscopia secolului al XVII-lea, sau despre experimentalismul acestor căutători ai vieții, există niște cărți de la care se poate porni. Iată o listă foarte provizorie de titluri: cartea lui Bran Inwood, The man who saw too much, o bună și accesibilă biografie a lui Robert Hooke; cartea lui John Gribbin, The Fellowship, sau cea a lui Philop Ball, Curiosity. Sau, superb ilustrată, Bill Bryson, Seeing further: the story of Science and the Royal Society, Harper Press 2010. Despre misterele microscopului lui Leeuwenhoek și cercetările de azi ale fizicienilor & biologilor, un articol bun aici.

Un montagne russe al plictisului

Diana Stere

Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulțumit, Humanitas, București, 2017

12 aprilie 1936

Mă cuprinde uneori câte o undă de entuziasm. Mă interesează câte ceva. Încep cu plăcere și, după câtăva vreme, îmi dau seama că nu e nimic grozav, că totul e de o uriașă inutilitate și că nu merită nici cel mai mic efort. Caut tot timpul altceva. Nu mi-am găsit încă drumul. Acesta, în mod sigur, nu e filozofia. Mi se pare că sunt cam superficială. Lucrurile mă preocupă doar tangențial. Aprofundarea lor mă deziluzionează [1].

Jurnalul lui Jeni Acterian poate fi citit întocmai asemeni unui jurnal. Îl poți parcurge frumos și linear, de la cap la coadă. Te poți interesa cu ușurință de fiecare activitate sau reflecție ale autoarei sale, fiindcă există, cel puțin la o primă vedere, o ordine și o evoluție clare, înregistrate de fiecare dată sub formatul standard zz/ll/aa, nu de puține ori strecurându-se chiar și o oră sau o localitate. Există, însă, (cel puțin) încă un alt mod de a citi același jurnal; unul pe care nu l-aș caracteriza ca fiind nici linear, și nici ușor, ci mai degrabă similar unui montagne russe. Un montagne russe care, în loc să pornească de la nivelul solului și să urce, treptat, până la vreun vârf de o înâlțime amețitoare, de unde apoi, inevitabil, va cădea, reușește să ne țină cu sufletul la gură fără a ne ridica, propriu-zis, de la sol. Odată ce deschidem Jurnalul lui Jeni și ne îmbarcăm în propriul său montagne russe, singurele pante pe care le vom avea de parcurs vor fi cele în susul și în josul plictisului. Ceea ce vreau, așadar, să vă propun, este o lectură a celor patru ani de studenție ai autoarei (deși veți vedea că o astfel de lectură rămâne la fel de coerentă la mult timp după ce Jeni părăsește facultatea), sub semnul acestui laitmotiv.

În toamna lui 1935, la scurt timp după terminarea liceului, Jeni Acterian se hotărăște să se înscrie la facultatea de filosofie, unde, pe atunci admiterea consta în câte o probă scrisă și orală la: literatură română, limbă și literatură franceză, și filosofie. Unul dintre puținele argumente pe care autoarea le invocă în favoarea acestei decizii este faptul că cele trei materii care fac subiectul examenului de admitere sunt „[s]ingurele materii care nu mă plictisesc” [2]. Vedem, așadar, de pe-acum, cum calități ca cele de a nu plicti sau de a nu fi plictisitor sunt, cumva, ridicate la rang de valori. Ce este cu adevărat curios, însă, este că, încet-încet, în toiul pregătirilor pentru examene, așa-zisei non-plictiseli care caracteriza studiul filosofiei îi ia locul o reală calitate (care nu va apărea de mai mult de 4-5 ori pe parcursul celor patru ani de studenție) – aceea de a fi interesant. Tocmai ce am ajuns să atingem, așadar, primul vârf al caruselului. 

Așa cum știu toți amatorii parcurilor de distracție, însă, ceea ce ne așteaptă în continuare este o pantă descendentă. Iar cei patru ani ai lui Jeni de studenție ar putea fi priviți întocmai așa. Așteptările și dezamăgirile care vin, natural, la pachet cu ele, ale unei Jeni ca studentă în primul an la filosofie la începutul secolului trecut mi se par, în continuare, cum nu se poate mai actuale. Fie că este vorba despre colegii care se vor tot „cerne” de la an la an, fie despre un număr prea mic de profesori de „reală valoare”, fie pur și simplu despre oboseala care începe, tot mai adesea, să-și facă simțită prezența, mai devreme sau mai târziu în rândul fiecărui student, înregistrările dintre anii 1936 și 1940 din Jurnalul lui Jeni reușesc să funcționeze ca o monografie a facultății de filosofie chiar și la aproape un întreg secol distanță.

 

Printre vizitele (dese) la cinematografe sau la cofetării, activitățiile zilnice ale lui Jeni se defășoară în jurul Universității și Fundației (actuala Bibliotecă Centrală Universitară Carol I). Cursurile pe care le frecventează cu regularitate sunt cele de logică, ținute de singura figură care reușește cu adevărat să o impresioneze pe Jeni încă din anul întâi, „Profesorul”. Într-adevăr, Jeni nu ezită să îl distingă în nenumărate rânduri pe Nae Ionescu de restul profesorilor din facultate; fără „strălucirea”, „scăpărarea”, sau „geniul” său, facultatea ar deveni un loc în totalitate plicticos. Interesul lui Jeni pentru logică, însă, nu pare să se datoreze, însă, cel puțin nu în totalitate, prezenței Profesorului. Chiar și după moartea acestuia (1940), Jeni continuă să studieze logica matematică și algebra, hotărâtă ca după susținerea tezei de licență să plece cu o bursă de studiu în Paris. Discutând despre acest subiect cu Mircea Eliade, care îi recomandă să renunțe la logică în favoarea unei teze despre metafizică și folclor românesc, Jeni scrie:

Am rămas câteva secunde stupidă […] nu i-am putut spune decât că […] subiectul respectiv este foarte interesant, dar nu este pentru mine, eu fiind un om care n-ar putea lucra mai mult de trei luni la un astfel de subiect fără a ajunge la plictiseală și, în al doilea rând, eu vreau să lucrez logică matematică, acesta fiind singurul lucru ce m-a interesat continuu și la care mă pot gândi fără să casc [3].

Cu toate acestea, interesul lui Jeni pentru filosofie pare să scadă, iar viața sa stă încă o dată sub semnul plictiselii. De la o zi la alta își promite sieși că „de mâine” va munci „serios”, că „de mâine” se va duce la bibliotecă, unde nu se va mai lăsa distrasă de tot felul de discuții, sau că cel puțin „de mâine” va încerca să ignore zgomotele pisicilor din jurul casei – bineînțeles, pentru a citi „serios” filosofie. De cele mai multe ori, însă, fiecare astfel de promisiune este urmată de simplitatea și  franchețea unui „N-am făcut nimic”, pe care îl cunoaștem cu toții așa bine. 

„Se face totul ca să se râdă. Trebuie să râzi” [4]. Cam un astfel de motto pare să-i fi guvernat o bună parte a activităților zilnice ale lui Jeni; cu cât mai multe, cu atât mai bine. Și nici conferințele universitare nu făceau vreo excepție. Ne sunt prezentate două astfel de episoade: conferința doamnei Alice Voinescu despre „Metafizica lui Schopenhauer” și „conferința lui Băgulescu”. Aceeași atmosferă. Lume multă, stupidități multe („Azvârlit cu bulete de hârtie pe cheliile oamenilor respectabili, am aplaudat și urlat „Bravo” la imbecilitățile maxime”), râs mult și contagios. Dar nici măcar acest râs nu reușește să ne mai aducă încă o dată în vârful montagne russe-ului; căci tot ce pare Jeni să mascheze în spatele lui este o altă dezamăgire, atât față de calitatea discursurilor, cât și față de ignoranța de care dau dovadă vorbitorii.

În ciuda tuturor acestor dezamăgiri și a nenumăratelor amenințări că va abandona filozofia, amenințări care continuă, de la un an la altul, Jeni duce la bun sfârșit cei patru ani de facultate. Și ne-am putea întreba, atunci, pe bună dreptate, de ce? 

Doamne, ce mă fac? Ce mă fac eu? Ziceau că trebuie să am un ideal. Eu?! Ideal?! I-am râs în nas în plin seminar. Găsise cui să-i vorbească de idealuri! [5].

De fapt, idealul de viață (pentru mine desigur): să lenevesc și să ascult la nesfârșit muzică bună. Trei sau patru compozitori cel mult – Beethoven, Bach, César Franck, Schumann. Să nu am nimic de făcut, absolut nimic. Nici o obligație, nici o îndatorire. Viață de hoinar… [6].

Să rămân săptămâni întregi la soare, fără să mișc un deget, toropită letargic, fără strop de energie, nici cât să alung o muscă așezată pe nas. Iată-mi Idealul! [7].

Poate că neîntrerupta căutare a unui Ideal ar putea fi un răspuns. Jeni îi citește la facultate pe Aristotel și pe Descartes. De la Aristotel află că fiecare om trăiește doar în virtutea unui scop, iar de la Descartes că avem nevoie să cunoaștem cel puțin o certitudine, asemeni cogito-ului, ceva precis, cu ajutorul căreia să putem urmări mai bine acel scop. Dar, încă o dată, plictisul pare să fie cel care îi stă în cale. Incapabilă de orice și groaznic de plictisită de tot. Poate că ar trebui să se facă profesoară. Sau poate că ar trebui să scrie o carte – nu știe nici despre ce, nici cum va face asta. Dar ambele idei înseamnă pentru Jeni să nu fie nimic mai mult decât o oaie între multe alte oi. Iar vanitatea nu îi permite asta. 

Jurnalul lui Jeni Acterian reușește să provoace în mai multe feluri, uneori cu intenție, poate, alteori, fără. Din prima categorie ar putea face parte, de exemplu, o problemă ridicată de autoarea însăși: „De ce atâta nesiguranță mereu?” [8]. De ce, cu alte cuvinte, în ciuda aprecierilor venite atât din partea profesorilor, cât și a colegilor și prietenilor, Jeni se simte constant incapabilă de orice (de a învăța serios, de a lua examenele sau licența, etc.)? Din cea de-a doua categorie aparține întrebarea pe care mi-am tot ridicat-o singură, la fiecare câteva pagini parcurse, și la care încă nu am reușit un răspuns: Cum se face că, îmbarcându-mă într-un montagne russe al plictisului, nu am ajuns niciodata la plictiseală?  

 

[1] Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulțumit, Humanitas, București, 2017, pp. 183.

[2] Ibidem, pp. 164.

[3] Ibidem, pp. 427.

[4] Ibidem, pp. 178.

[5] Ibidem, pp. 296.

[6] Ibidem, pp. 230.

[7] Ibidem, pp. 359.

[8] Ibidem, pp. 165.

Marea reinventare

Dana Jalobeanu

Au trecut, iată, câteva luni de când lumea s-a închis; de când suntem siliți, zi de zi, să ne reinventăm viața în gesturile ei cele mai mărunte. Și asta ne ține adesea ocupați cea mai mare parte din zi. Suficient de ocupați cât să nu băgăm de seamă cum se schimbă lumea din jurul nostru. Doar că în ultima vreme s-au înmulțit veștile care ar trebui să ne dea frisoane. Marile universități anunță, una după alta, că trec la cursuri online. La Londra, minunata reconstrucție a Angliei renascentiste, locul în care puteai face o călătorie în vremea lui Shakespeare, teatrul Globe, anunță că este în faliment. La New York, directorul MET anunță suspendarea tuturor spectacolelor, până la sfârșitul anului. Pentru că „Este evident pentru toată lumea că distanțarea socială și marea operă nu pot merge împreună.” Montările spectaculoase, orchestrele mari, corurile, devin brusc potențiale focare de răspândire a infecției.

Când citești astfel de știri nici nu știi dacă se te gândești mai întâi la artiști (cei de la MET n-au mai fost plătiți din martie) sau la tristețea publicului. N-am fost niciodată la MET. Dar am fost la Globe de câteva ori. Fidel tradiției, Globe Theatre vindea bilete în picioare pentru câteva lire; pentru doar câteva lire puteai sta în cercul magic din interiorul acestei copii fidele a teatrului lui Shakespeare. Nu toate spectacolele pe care le-am văzut acolo mi-au plăcut; am obiectat la tendințele de a aduce la zi, la ceea ce am văzut drept conformismul politic și cultural al câtorva dintre producții. Dar chiar și la un spectacol care nu mi-a plăcut m-a furat magia locului; am fost fermecată de frumusețea sonorităților, de modul cu totul extraordinar în care echipa de actori se coordona, de spectacolul de dicție și ritm pe care-l dădeau de fiecare dată. Toate astea nu se văd online – și poate de asta Globe se luptă să supraviețuiască. Filmele producțiilor lor nu mai trec rampa.

Dar unde este, azi, rampa asta? Astăzi, când lumea show-biz-ului nu mai există și glamour-ul a dispărut. Astăzi, când am ajuns să cântăm, să jucăm teatru, să citim poezii sau să facem sport online. Când vedem sufrageria prezentatorului de știri de la BBC world service, grădina din spatele casei lui Patrick Stewart (care recită un sonet shakespearian în fiecare zi) și am ajuns să fim familiari cu pisica lui Sir Anthony Hopkins. Când ne uităm uluiți la coruri, orchestre, sau formații de jazz care încearcă să reconstruiască, fiecare din fața calculatorului propriu, armonia pe care o creau pe scenă. La început a fost amuzant. Era ca un fel de reality-show. Să vezi fețele fără apărare ale actorilor care încearcă să-și construiască o nouă identitate fără ajutorul reflectoarelor, machiajului profesionist, fără retuș digital, fără strălucirea spectacolului. Să le intri în casă și să-i descoperi foarte asemenea ție, luptându-se cu aceleași probleme – cu cât mai mărunte, cu atât mai absurde (să te speli pe mâini după ce duci gunoiul și înainte să schimbi punga din lada de gunoi, doar pentru că ai ieșit din spațiul sacru al apartamentului).

Dar acum noutatea s-a tocit. Acum începe marea reinventare. Pentru că în această lume competiția nu va dispărea. Dorința de a fi cel mai bun e la locul ei. Ce înseamnă însă „actor mare” când n-ai nimic decât ecranul computerului în față? Ce înseamnă „profesor bun” când vorbești singur, la tine acasă, sperând că „la capătul celălalt”, studenții vor deschide computerele și poate – mult prea rar – și camerele de filmat?

 

Farmecul fragilității

Poate că ar trebui să pornim cu lucrurile simple. În fața camerei de filmat nu poți fi natural. În fața camerei trebuie să te comporți ca un actor. Să învățăm deci de la actori. De la marii actori. Ați văzut cu siguranță filmulețul – devenit viral – în care sir Anthony Hopkis, cu fața ridată, cu spatele încovoiat, dar cu un zâmbet angelic, îi cântă la pian motanului. Glamour-ul a dispărut, regia de montaj nu mai există. Dar farmecul e acolo. E farmecul fragilității. Al unei fragilități calde, umane, pe care o cunoaștem atât de bine și cu care putem relaționa imediat. Sir Anthony a descoperit imediat rolul care trece rampa. În noua lume în care intrăm, modelele vor fi diferite. Idolii își vor pierde ceva din strălucire – dar știm prea bine cât de fals era gloss-ul show-biz-ului, cât sclipici inutil conținea. Vom vedea însă tot mai des frumusețea fragilității umane. Și a unui alt fel de eroism: cel al răbdării, cel al îndurării, cel al ingeniozității.

Cum va arăta lumea academică? Morga și autoritatea nu mai „trec rampa”. Cursurile se reinventează. Devin sporturi de echipă – în care ritmul de du-te vino al învățării (mereu prezent și în clasă) ar putea deveni punctul de plecare în scenariul paideic. Idealul „cursului perfect” va începe să semene cu armonia pe care orchestra o produce „la distanță”, când fiecare instrument cântă în altă sufragerie, uneori la mii de kilometri depărtare. Din ce se naște armonia asta? Dintr-o nesfârșită răbdare de a repeta în condiții improprii. Din înțelegerea pentru dificultățile celuilalt. Din acceptarea propriilor defecte. A propriei fragilități.

Dar avem noi, oare, resursele de răbdare necesare pentru a transforma dezastrul într-un model de succes pe care nu l-a mai văzut nimeni niciodată?

 

Articol apărut pe Contributors.ro și Marginalia.etc.

 

 

Transumanismul pierdut al modernității

Azi este foarte la modă. Ne vorbește despre evoluția și transformarea speciei umane în ceva mai bun. Ne promite că vom trăi mai mult (mult mai mult), că vom fi mai sănătoși, mai puternici, că vom avea o capacitate cognitivă mai mare. Se numește transumanism și este definit în cele mai diferite moduri, toate însă având în centru ideea conform căreia umanitatea se poate reforma atât individ cu individ (biologic, cognitiv, moral) cât și ca specie.

Dar toate acestea sunt vise vechi – unele sunt vechi ca filosofia, altele — cele care pun tehnologia în centru — au vârsta modernității. Unele dintre proiectele transumaniste te duc cu gândul la filosofia renașterii: la Marsilio Ficino, sau Pico della Mirandola, cei care văd umanul ca pe o largă plajă de posibilități, iar devenirea persoanei ca pe un flux continuu, ca pe o transformare care nu se oprește niciodată (și care poate să ducă „în sus”, spre spiritualizare și angelizare, sau „în jos”, spre regresia în animalitate). Altele îți aduc aminte de proiectele utopice ale modernității timpurii care vizează transformări radicale ale individului și ale societății. Societăți controlate tehnologic, nașteri programate (astrologic și medical), eugenie, educație controlată de stat, metode de îmbunătățire a memoriei și transformare a capacităților cognitive, eradicarea pasiunilor și așa mai departe. Altele, în fine, par să fie ecouri târzii ale filosofiei care studia, la sfârșit de secol XVII și început de secol XVIII „mașina” organismului uman.

Banner-v2-FIVI-cu-invitati

Veniți să discutăm vineri, 5 iunie, despre Trasumanismul pierdut al modernității. Dana Jalobeanu în dialog cu Constantin Vică și Mihai Maci, pe zoom și pe canalul nostru de youtube. Vineri, 5 iunie, ora 20.

Găsiți aici și un trailer al discuției. Dacă vreți să intrați cu noi pe zoom și doriți linkul discuției, trimiteți un email la dana.jalobeanu@gmail.com.

Seducătorul

Dana Jalobeanu

I se spunea Profesorul… de parcă în întreaga Universitate din București n-ar mai fi existat altul decât el. Era anturat de o generație de aur: Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Emil Cioran, Jeni Acterian, Constantin Noica. Și era aureolat de tot felul de legende: intelectuale, politice și erotice. Studenții îl priveau fascinați, chiar și atunci când fascinația era amestecată cu o oarecare neîncredere. Continue reading Seducătorul