Țesătura poveștii

Dana Jalobeanu

Bill Mesler, H. James Cleaves II, Scurtă istorie a creației. Știința și căutarea orginii vieții, Humanitas, 2020

Scurtă istorie a creației… este o carte cu ambiții mari. O carte care se ocupă de acea problemă care a fascinat omenirea, în toate timpurile: problema originii vieții. Cum a apărut viața pe Pământ? Există un plan al Creației? O ierharhie a speciilor și formelor? Se naște diversitatea biologică din „semințe” care conțin în ele, în potență, forma viitoare a fiecărui organism în parte? Este apariția vieții un eveniment întâmplător? Un eveniment unic în istoria Pământului? (și dacă da, de ce natură?)

Aceste întrebări ne însoțesc de foarte multă vreme. Ca și corelatele lor: „Vine viața cumva din Cosmos?” S-a născut ea în altă parte și a fost adusă pe Pământ de radiațiile celeste, de comete sau meteoriți? Sau: Putem crea viață în laborator? Putem experimenta transformarea materiei nevie în materie vie? Iar Scurtă istorie a creației… își propune să le discute pe rând, pe toate, așa cum au apărut, începând cu investigațiile biologice ale lui Aristotel și formarea teoriei „generației spontanee” și până la cele mai recente teorii ale secolului XXI. E o carte cu multe personaje și cu și mai multe povești. Povești despre oameni, idei și experimente. Rendi, Hook, Leuveenhoek în secolul al XVII-lea, Needham și Voltaire în secolul al XVIII-lea, Darwin și Huxley și Pasteur în secolul al XIX-lea, Haldane, Oparin, Miller, Watson și Crick – sunt doar câteva dintre personajele cu care vă veți întâlni citind această carte. Cu ei și cu poveștile lor… sau cel puțin o parte din poveștile lor, împletite cu ingeniozitate de talentul unui jurnalist de știință (Bill Mesler) la care contribuie, uneori, amintirile personale din lumea științei la vârf spuse de H.James Cleaves II. Cuvântul cheie este „împletit” – căci în povestea căutării originii vieții s-au împletit multe fire. Metafizica și teologia au avut mereu ceva de spus despre asta; și tot așa etica și antropologia. Căutarea „originii vieții” este foarte mult „despre noi”. Despre ceea ce suntem și modul în care am ajuns aici. Sunt apoi firele care țin de establishment, sursele de autoritate și interferențele politice și religioase asupra cercetărilor. Sau cele care vin dinspre literatură și imaginar: căci ce temă este mai capabilă să ne aprindă imaginația decât cea a posibilității de a crea viață în laborator? Așa că, în capitolul 5 veți găsi povești interesante despre primele experimente electrice ale lui Andrew Crosse și felul în care ele s-au împletit, la nivelul imaginarului, cu teme mult mai vechi, alchimice, în celebrul roman scris de Mary Shelley, Frankenstein. Căci nu e Frankenstein el însuși despre „originea vieții” și posibilitatea de a crea viață în laborator? Dar poate cel mai intersant fir al poveștilor spuse de Mesler și Cleaves e cel pe care l-am putea numi „o istorie anecdotică a experimentelor”. Veți afla astfel despre celebrele rețete de generare spontană ale lui Van Helmont sau Della Porta (o carcasă de bou într-o cameră etanșă va genera roiuri de albine; un maldăr de rufe murdare închis cu grijă în pivniță va genera șoareci), despre observațiile microscopice ale lui Leeuwenhoek care susținea că a reușit, cu o singură lentilă, să observe micro-organisme unicelulare (în secolul al XVII-lea!); despre supa primordială recreată în laborator de Miller, în care fulgere artificiale generează amino-acizi. Și așa mai departe.

Toate aceste povești despre oameni și experimente sunt frumos construite pentru a ne oferi o imagine dinamică, complexă și nu foarte simplifcatoare a științei. Fără tonul triumfalist al popularizării de proastă calitate, căci nu e o carte „cu final fericit.” Cele mai multe dintre întrebările cu care am pornit sunt încă fără răspuns. Unele pentru că au fost prost puse. Altele pentru că încă nu  putem construi un răspuns la ele – în ciuda resurselor enorme pe care subiectul le consumă în ziua se azi. Așa cum autorii subliniază în repetate rânduri, miza cercetărilor cu privire la originea vieții a fost mereu foarte mare. Sau, cu cuvintele autorilor

Povestea studiului originii vieții poate oferi și câteva lecții mai subtile. Ne poate spune lucruri mai adânce despre natura științei, chiar și despre propria noastră natură. Majoritatea eroilor marii povești a descifrării originii vieții nu s-au limitat la rezolvarea unei singure probleme. Mulți dintre ei s-au folosit de știință pentru a demonstra sau respinge o întreagă perspectivă asupra lumii. (p. 320)

Poate că exact aici este marea problemă a unei cărți care vrea să ne spună „povestea originii vieții”. Că tapiseria de fire din care se constituie ea este pur și simplu prea complexă. Poveștile sunt multe și complicate. Multe dintre ele sunt abia acum descâlcite de istoria științei, pe măsură ce istoricii se uită cu mai mare atenție – și cu alte instrumente decât în trecut – la scrierile și la experimentele personajelor invocate în carte. Să luăm de pildă povestea lui Leeuwenhoek.

Antonie van Leeuwenhoek - Wikipedia
Antonie van Leeuwenhoek (1632-1723)

Artizan și negustor, investigator înnăscut și experimentator talentat, înzestrat cu o extraordinare răbdare și cu o încăpățânare fenomenală, Leeuwenhoek a scris peste 200 de comunicări științifice ale descoperirilor sale microscopice (sub forma unor scrisori către Societatea Regală pentru progresul cunoașterii de la Londra, principalul organism de validare științifică în secolul al XVII-lea). În ele, Leeuwenhoek făcea adesea afirmații incredibile despre puterea unui microscop foarte diferit de cel folosit de „lumea științifică” a vremii sale (microscopul cu tub perfecționat și brevetat de Robert Hooke). Cu acest microscop pe care nimeni nu-l putea replica, Leeuwenhoek susținea că văzuse micro-organisme pe care nimeni nu le văzuse niciodată. Stârnind, evident, îndoieli și controverse printre confrați. S-a scris enorm despre felul în care descoperirile lui Leeuwenhoek au fost primite (cu neîncredere) și brevetate (doar parțial) de Societatea Regală. Din păcate, Mesler și Cleaves merg pe mâna istoricilor științei care au văzut în acest caz unul de politică a științei: Leeuwenhoek nu avea educația și statutul unui gentleman și deci era privit cu o suspiciune care se extindea asupra microscopului său. Când, de fapt, povestea fascinantă abia aici începe: la misteriosul microscop al acestui talentat artizan olandez.

Mystery of Van Leeuwenhoek's microscope lens is partly solved ...
Cam așa arăta microscopul (în placa de fier, în centru, era fixată o minusculă lentilă biconvexă).

 

Ce fel de lentile folosea Leeuwenhoek? Cum erau ele făcute? Cum poate o singură lentilă biconvexă (șlefuită pornind de la un mic glob de sticlă de Murano) să ajungă la puterea de mărire care să-i permită experimentatorului să vadă și să deseneze organisme unicelulare? Subiectul se dezbate încă și cercetări recente ale unor echipe de istorici și fizicieni (cercetări care implică un aparat de tomografie computerizată pentru a investiga cele …13 microscoape care ne-au rămas de la Leeuwenhoek) au adus elemente noi în discuție. Ca și o serie de cercetătări pe care istorici și biologi le-au întreprins, azi, pe probele lui Leeuwenhoek (și ele păstrate cu sfințenie în arhivele Royal Society – societate care l-a primit între membrii săi în 1680). Astăzi, știm că Leeuwenhoek nu a mințit – pentru că astăzi, punând la lucru toată tehnologia pe care o avem la dispoziție, putem reconstrui cam ce făcea el în laborator. Avem, deci, elementele pentru a spune în sfârșit povestea misteriosului microscop a lui Leeuwenhoek așa cum trebuie. Și abia acum, cred eu, povestea e cu adevărat interesantă; mult mai interesantă decât povestea tradițională a unui geniu marginal care a reușit cumva să vadă ceva „înaintea vremii sale”.

Bănuiesc că fiecare dintre poveștile spuse de Mesler și Cleaves se pot rescrie, azi, pornind de la ceea ce istoricii științei și savanții au descoperit în ultimii ani, sau descoperă chiar în aceste momente. Căci istoria științei s-a schimbat extraordinar de mult în ultimele trei decenii (și este în plin proces de schimbare, chiar acum, când citiți aceste rânduri….).  Așa că v-aș recomanda să citiți Scurtă istorie a creației…mai curând ca pe un breviar de întrebări cu care să mergeți să căutați mai departe. Citită așa, e o carte bună. Sau, cel puțin, o carte utilă și plăcută.

Cartea are, pe alocuri, greșeli factuale (unele au fost deja semnalate în recenziile de întâmpinare), exagerări, afirmații false sau greu de clasificat. În bună parte, acestea țin de riscurile meseriei unor autori care se apucă de un proiect atât de ambițios pornind, în esență, doar de la literatură secundară (căci aceasta este, vai, atât de perisabilă). Însă cititorul atent nu se va lăsa păcălit; greșelile se pot corecta, iar exagerările pot fi tratate cu un zâmbet. Deși trebuie să recunosc că mi-a fost mai greu să zâmbesc la începutul capitolului 8, care spune:

Planeta Pământ a fost creată la data de 23 octombrie 4004 i. Chr., după amiaza. Cel puțin asta credeau majoritatea occidentalilor până în secolul al XIX-lea (subl.mea). Poate că cei mai mulți n-ar fi oferit o dată exactă. Ziua de 23 octombrie fusese sugerată de arhiepiscopul irlandez Hames Ussher care, în cartea sa din 1650, Annals of the Old Testament o stabilise cu atâa precizie pe baza textului biblic. În orice caz, cei mai mulți oameni credeau că Pământul e foarte tânăr…(p. 191)

Aici, ziaristul Mesler se lasă purtat de tehnica cursurilor de scriere creativă. Poate că majoritatea occidentalilor credeau că… (în definitiv, azi mai sunt unii, o minoritate seminificativă în anumite țări, care cred că Soarele se rotește în jurul Pământului; și mai sunt elevi sau studenți care-ți spun că marea descoperire a lui Copernic a fost că… pământul era rotund). Dar nu despre asta e vorba în carte. Discuția specializată cu privire la vârsta Pământului începe și ea în secolul al XVI-lea și se duce cu argumente empirice, filosofice, cosmologice și teologice. E un subiect în sine, unul fascinant și complex, cu o lungă istorie.

Dar cred că nu în aceste mici erori de parcurs stau rezervele mele cu privire la Scurtă istorie a creației. Mai problematic mi se pare că există pericolul de a citi această carte nu ca pe o colecție de întrebări, ci ca pe un breviar de răspunsuri;  ca pe o suită de anectdote neproblematice „din istoria științei.” Nu cred că a fost în intenția autorilor să facă asta. O astfel de lectură pierde, evident, esențialul și pune într-un con de umbră exact frumusețea spectaculoasă a activității de cercetare. Țesătura poveștii miraculoase care este știința modernă – cu toate complexitățile, perplexitățile și încâlcelile ei.

 

Further reading

Pentru cei interesați să afle mai multe despre Leeuwenhoek, Hooke și microscopia secolului al XVII-lea, sau despre experimentalismul acestor căutători ai vieții, există niște cărți de la care se poate porni. Iată o listă foarte provizorie de titluri: cartea lui Bran Inwood, The man who saw too much, o bună și accesibilă biografie a lui Robert Hooke; cartea lui John Gribbin, The Fellowship, sau cea a lui Philop Ball, Curiosity. Sau, superb ilustrată, Bill Bryson, Seeing further: the story of Science and the Royal Society, Harper Press 2010. Despre misterele microscopului lui Leeuwenhoek și cercetările de azi ale fizicienilor & biologilor, un articol bun aici.

Published by

danajalobeanu

Associate Professor in Philosophy, Department of Theoretical Philosophy, University of Bucharest.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s