Smaranda Bratu Elian
În 1592, Giordano Bruno, aflat la Frankfurt, acceptă invitația aristocratului venețian Giovanni Mocenigo de a-i fi oaspete în Serenissima Republică și de a-l iniția în mnemotehnică. Nemulțumit, probabil, de progresele făcute, precum și de faptul că dascălul său vroia să se întoarcă în Germania, Mocenigo mai întâi îl împiedică pe Bruno să plece, închizându-l în podul palatului, iar în ziua următoare îl denunță Sfintei Inchiziții din Veneția. Înscrisul său, în baza căruia Bruno este arestat, cuprindea următoarele afirmații făcute de filozof în discuțiile purtate cu gazda sa:
„1. că pretenția catolicilor că pâinea se transsubstanțiază în trup omenesc e o blasfemie;
2. că urăște slujbele religioase;
3. că nu-i place nicio religie;
4. că Cristos a fost un ins jalnic și că, dacă tot făcea minuni jalnice ca să vrăjească mulțimile, putea prea bine să prevadă și că va fi spânzurat;
5. că în Dumnezeu nu se află mai multe persoane și că așa ceva ar dovedi doar imperfecțiunea lui Dumnezeu;
6. că lumea este eternă și că există o infinitate de lumi, iar Dumnezeu face mereu altele infinite, pentru că, spune el, Dumnezeu vrea pe cât poate;
7. că minunile făcute de Cristos erau o aparență, că el era un mag și la fel erau și apostolii, și că el personal ar fi în stare să facă precum ei și chiar mai mult;
8. că Cristos a arătat că nu dorea să moară și că a fugit cât a putut de moarte;
9. că nu există pedeapsă a păcatelor și că sufletele, care sunt create de natură, trec dintr-o vietate într-alta;
10. că la fel cum vietățile se nasc cu pecetea corupției, la fel se nasc și oamenii când, după potopuri, renasc din nou;
11. că a vădit că intenționează să întemeieze o nouă sectă sub denumirea de nouă filozofie;
12. că Fecioara n-avea cum să nască;
13. că credința noastră catolică e plină de blasfemii la adresa măreției lui Dumnezeu;
14. că ar trebui ca dreptul de a-i învăța pe alții și veniturile călugărilor să fie abolite, căci frații sunt o jale, sunt cu toții niște vite încălțate, iar credințele noastre vin dinspre învățăturile unor boi;
15. că n-avem dovadă că credința noastră îi convine lui Dumnezeu;
16. că a nu-i face altuia ce nu vrem să ni se facă nouă este de ajuns pentru a trăi bine;
17. că el își râde de toate celelalte păcate, și
18. că se miră cum de Dumnezeu rabdă atâtea erezii din partea catolicilor.
19. Mai zice că vrea să dobândească arta divinației și că vrea că toată omenirea să se țină după el;
20. că Sfântul Toma și toți doctorii Bisericii n-au știut nimic prin comparație cu el și că de s-ar înfrunta cu toți teologii luminați ai lumii, aceia n-ar ști să-i răspundă […]”.
(cf. L. Firpo, Il processo di Giordano Bruno)
În urma altor două denunțuri înaintate de Mocenigo și a două interogatorii, Inchiziția venețiană formulează principalele capete de acuzare:
1. Acuzatul are păreri contrare credinței catolice.
2. Acuzatul are opinii eretice privitoare la Trinitate, divinitate și întruparea lui Isus.
3. Acuzatul are opinii eretice cu privire la Cristos.
4. Acuzatul are opinii eretice cu privire la sfânta împărtășanie și sfânta slujbă.
5. Acuzatul crede în existența și în veșnicia mai multor lumi.
6. Acuzatul crede în metempsihoză.
7. Acuzatul practică divinația și magia.
8. Acuzatul nu crede în virginitatea Mariei.
9. Acuzatul preacurvește.
10. Acuzatul trăiește în felul ereticilor protestanți.
Acuzațiile venețiene au o anumită simplitate și concretețe, țintind direct erezia, însă ele se întemeiau pe probe orale, considerate nu pe deplin convingătoare. După mutarea procesului la Roma, după examinarea de către înalta comisie a mai multor scrieri ale inculpatului și după multe interogatorii și tergiversări care durează șapte ani, acuzatorii se rezumă la opt teze cenzurabile, care, abjurate public de Bruno, i-ar fi evitat supliciul. Deși dosarul complet al procesului roman s-a pierdut, se păstrează sumarul prezentat inchizitorilor unde ele sunt menționate:
1. Afirmația din Despre cauză, principiu și Unu privitoare la modul de generare a lucrurilor și la cele două principii ale existenței, sufletul lumii și materia primară – Bruno obiectează că acestea sunt principii eterne a parte post, adică create de Dumnezeu.
2. Afirmația că unei cauze infinite îi corespunde un efect infinit – Bruno confirmă.
3. Teza creației sufletului omenesc, conformă ideii că toate sufletele individuale se desprind din sufletul lumii – Bruno admite că sufletul omenesc ar fi o excepție.
4. Teza după care nimic nu se generează, nimic nu se consumă ca substanță (ceea ce mai târziu se va numi conservarea materiei) – Bruno confirmă teza, spunând că materia e caracterizată de transformare.
5. Teza privitoare la mișcarea Pământului și la aderarea lui Bruno la teoria copernicană care contrazicea Sfintele Scripturi – Bruno se apără interpretând fixitatea Pământului în Biblie sub aspect temporal, nu spațial, și, precum Galilei mai târziu, sugerând că știința părinților Bisericii nu trebuie raportată la natură.
6. Afirmația din Cina din Miercurea Cenușii precum că aștrii sunt la fel ca îngerii, corpuri însuflețite și raționale, care îl preamăresc pe Dumnezeu și îi vestesc puterea și măreția – Bruno obiectează că ce vroia el să spună era că aștrii anunță și interpretează vocea divină a naturii, și în acest sens pot fi socotiți îngeri vizibili și materiali, diferiți desigur de îngerii adevărați.
7. Teza după care Pământul are un suflet sensibil și rațional – Bruno obiectează, pornind de la formularea din Geneză (I, 24) Producat terra animam viventem, că Pământul dă viețuitoarelor și trup și suflet și că, dacă admitem raționalitatea ființelor generate de el, cu atât mai mult trebuie să presupunem raționalitatea celui ce generează, în care raționalitatea e intrinsecă, nu e primită din afară.
8. Afirmația făcută în Despre cauză, principiu și Unu că sufletul se află în corp precum cârmaciul pe corabie, afirmație contrară definiției dogmatice prin care sufletul rațional și intelectiv este forma corpului uman – Bruno se apără obiectând că aceea e definiția dată de Aristotel, dar că în Scripturi nu se spune nicăieri că sufletul e forma corpului, ci că sufletul stă în trup precum locuitorul în casa lui, e un om interior care stă într-un om exterior, precum întemnițatul în temniță sau ca trupul în haine.
Bruno, dispus să abjure majoritatea tezelor incriminate, va fi supus la tortură pentru abjurarea celorlalte. În 10 septembrie 1599, Bruno se declară gata de abjurare, însă după doar șase zile trimite un memoriu în care își reconfirmă toate tezele, poziție pe care nu și-o va mai schimba până la condamnarea definitivă, ca eretic impenitent și obstinat. Umanistul german, catolic fervent, Caspar Schoppe, prezent la pronunțarea sentinței, relatează că la auzul acesteia Bruno ar fi exclamat: „Voi pronunțând această sentință tremurați poate mai tare decât mine care o ascult”.
Pe 17 februarie 1600, Giordano Bruno e condus în vesela piață romană Campo dei fiori, cu căluș în gură, de membrii uneia dintre confreriile religioase romane și de șapte călugări din mai multe ordine monastice, care „cu pietate și afecțiune” îl îndeamnă să se căiască în prag de moarte și îi cântă litanii. Giordano Bruno moare pe rug după ce respinsese mâna care îi întindea crucifixul.
Let's talk about books 