Speed can’t give us all we need!

Doru Căstăian

(Mark C. Taylor, Speed limits. Where time went and why we have so little left, Yale University Press, 2015)

L-am descoperit pe Mark C. Taylor citind scăpăratoarea şi incitanta After God, mergând abia apoi către scrierile lui anterioare. Speed Limits, întrucâtva mai puţin dramatică şi mai dispusă să rişte teoretic, este, totuşi, o carte relevantă şi pătrunzătoare, utilă oricui este dispus să se retragă doi paşi şi să iasă din flux/uri pentru a înţelege câte ceva despre micro- şi macrodinamicile lumii noastre. Ca şi în After God, dar mai ales în The Moment of Complexity, este propusă o abordare dinspre teoria complexităţii care, după părerea mea, deschide căi foarte fertile pentru înţelegerea peisajului fracturat şi multietajat al lumii contemporane.

Taylor descrie şi analizează originile şi mecanismele adicţiei suicidare a lumii moderne pentru viteză, o lume aflată în viteză întrucât este modernă şi care pare damnată să încerce – la fel de distructiv – să rezolve problemele create de viteză mărind şi mai mult viteza. Modernitatea, enormă mutaţie culturală care a antrenat, facându-le să interacţioneze, câmpurile epistemice, culturale, economice etc, este structural dependentă de procesualitate. Nu întâmplător, teodiceele moderne sunt istorice şi istoriciste. Ele nu (mai) pot găsi sensul realităţii la nivelul fragmentului sau la nivelul vreunei perspective unice (fie şi divine), care să închidă jocul structural sau devenirea care ajung să reprezinte, o spun simplificând, dar nu falsificând, osatura fluidă a modernităţii, scheletul vaporos de care rămâne încă prinsă carnea lumii noastre. Accelerând devenirea şi extinzând la infinit jocul structural, lumea noastră se apropie rapid de dezintegrare (meltdown) întrucât există limite ale vitezei şi ale acceleraţiei.

De fapt, excesele postmodernităţii vin din decuplarea practicii de reflecţia criticii, întrucât putem presupune că o raportare critică la cultura vitezei ne-ar fi putut feri de excesele ei. Într-o buclă amplificatoare de răspuns (ca multe altele pe care autorul le identifică şi descrie în volum), intensificarea proceselor, la fel ca sporirea vitezei şi fragmentării, ascund şi mai bine sensul şi pericolele ascunse în sânul proceselor. Mişcările identificate de Taylor ca fiind caracteristice lumii postmoderne (care este originată în dar şi excede – rădăcină în care simţim pulsând etimologia excesului – modernitatea) sunt creşterea complexităţii reţelare şi intensificarea vitezelor computaţionale în interiorul reţelelor.

Este, probabil, cel mai puternic argument la adresa mereu reînoitei ideologii a pieţelor şi a „mâinii invizibile”. Pieţele sunt mai degrabă reţele dinamice care evoluează neliniar şi care, invariabil, ajung departe de echilibru, atingând puncte critice (tipping points) unde evenimente minuscule pot declanşa efecte sistemice catastrofale. Ipoteza pieţei eficiente se fundamentează pe câteva asumpţii pe care autorul le dovedeşte ca fiind în cel mai înalt grad chestionabile. Pe de o parte, teoria pieţei eficiente consideră, în chip fundamental, că preţurile reflectă în fiecare moment toată informaţia relevantă existentă pe piaţă şi că modifcările lor reflectă, de asemenea, cu maximă sensibilitate modificarea acestor informaţii. De aici, este dedus principiul că orice schimbare pe piaţă este mai degrabă rezultatul intervenţiei unor factori externi decât interni. În al doilea rând, se presupune că toţi agenţii de pe piaţă, în special investitorii, sunt raţionali şi liberi să aleagă.

Taylor va arăta convingător că pieţele, departe de a fi sisteme liniare newtoniene care să rămână stabile prin simpla “ciocnire fără interacţiune” a unor agenţi monadici şi raţionali, sunt reţele complexe emergente, adică sisteme dinamice complexe care evoluează neliniar şi care ajung departe de echilibru prin chiar logica internă recursivă care le animă.

Redau mai jos caracteristicile unei reţele adaptative complexe emergente (RAE):

1. Reţelele adaptative complexe emergente (RAE) sunt compuse din mai multe părţi diferite care nu sunt autonome şi care sunt legate în diferite feluri. Aceste legături sau relaţii determină identitatea specifică şi caracteristicile membrilor şi componentelor reţelei.
2. RAE prezintă autoorganizare spontană, care complică relaţia dintre interioritate şi exterioritate astfel încât linia care se presupune că le separă devine evanescentă. Cu alte cuvinte, reţelele sunt mai degrabă deschise decât închise. La fel ca elementele individuale care le compun, reţelele (networks) care alcătuiesc încrengături (webs) complexe sunt codependente şi coevoluează prin interacţiuni complexe.
3. Într-o RAE, întregul este mai mult decât suma părţilor. Întregul şi părţile sunt co-emergente şi fiecare devine ceea ce este numai în raport cu celălalt element şi prin el. Asta înseamnă că nu există indivizi separaţi de comunităţi şi invers.
4. Întregul emerge pornind de la părţi, dar nu este reductibil la ele. Prin urmare, funcţionarea întregului nu poate fi înţeleasă printr-o analiză reducţionistă. Din moment ce RAE sunt structuri holiste, nu pot fi înţelese prin analiza părţilor lor.
5. Agenţii individuali sau componentele RAE acţionează întotdeauna în interiorul unor parametri care descriu constrângerile care decurg din poziţia lor în reţea. Autonomia completă sau libertatea totală sunt iluzorii.
6. Din moment ce încrengăturile (webs) formate din reţele interconectate (networks) evoluează în timp, fiecare configuraţie este condiţionată de istoria reţelei. RAE are, prin urmare, o memorie.
7. Diversele componente pot interacţiona atât în serie cât şi în paralel pentru a genera efecte secvenţiale cât şi simultane. Asta înseamnă că nu există o relaţie simplă şi directă între o singură cauză şi un singur efect. Interacţiunile pot fi atât liniare cât şi neliniare.
8. Complexitatea relaţiilor dintre membrii reţelei creează bucle de răspuns pozitiv (positive feed-back loops) care se deplasează departe de echilibru.
9. Pe măsură ce sunt accelerate buclele de răspuns, RAE se apropie de o anumită condiţie critică de auto-organizare (self-organized criticality) în care un eveniment minor poate avea efecte catastrofale la nivel sistemic.
10. Efectele catastrofale nu sunt cauzate de factori externi (exogeni), ci reprezintă o funcţie a multiplicităţii relaţiilor.
11. Din moment ce asemenea catastrofe sunt sistemice şi, prin urmare, de neevitat, dezvoltarea nu este continuă. Perioadele de stabilitate sunt întrerupte de perioade de instabilitate care sunt întotdeauna distructive, dar care pot fi şi productive dacă apar la timp adaptările necesare.

Reţelele structurează lumea noastră. Reţelele culturale, economice, religioase etc cartografiază şi explica realitatea, informând şi predeterminând acţiunile, comportamentele şi opţiunile noastre cognitive.

Până acum, viteza la care au avut loc procesele istorice şi, implicit, transformările interne la care au fost obligate reţelele interconectate (the networks of networks) au ascuns în bună măsură natura lor computaţională. Dar ritmurile lumii de azi, în care operaţiunile interbancare au ajuns să fie efectuate, prin intermediul unor algoritmi evolutivi, la nivelul nanosecundelor (a miliarda parte dintr-o secundă) nu (mai) este o lume umană, în care libertatea sau inventivitatea umană să mai însemne ceva.

Taylor urmăreşte cu acribie felul în care aceste dinamici, care antrenează peste tot bucle de răspuns, agravează  indefinit problemele generate de creşterea vitezei de operare. Viteza, care generează nevoi fictive şi vortexuri care înghit resurse pe care tot ele le trebuie să le producă în cantităţi tot mai mari, este cauza unei palete diverse de fenomene maligne, de la inechitatea economică şi obezitatea juvenilă la problemele specifice unei tinerimi abulice, demotivate, la limita zombificării cu Ritalin într-o lume a succesului cu orice preţ (în care locul doi nu e niciodată o opţiune).

Lumea noastră nu mai are probleme individuale, discrete. Ea are probleme generate de dezvoltări maligne ale reţelelor noastre care antrenează, la rândul lor, noi evoluţii maligne şi noi probleme complexe. Problemele sunt generate tot în logica reţelei (este analizat pe larg cazul Islandei unde pasiunea neoliberală pentru derelegmentare a antrenat efecte dezastruoase pentru mediu), iar rezolvarea punctuală nu mai poate fi o soluţie. Soluţia, în măsura în care se poate imagina aşa ceva, nu este încetinirea, ci ieşirea din logica ameţitoare şi destructivă a vitezei.

Viitorul depinde nu doar de deschiderea către alţi oameni, ci şi de deschiderea către lumea naturală, în toată complexitatea, ambiguitatea şi obscuritatea ei. Pentru mulţi adepţi fanatici (true believers), materia, trupurile şi pământul sunt doar poveri care încătuşează mintea. Atunci când antreprenorii bogaţi din Silicon Valley ajung să se intereseze de comerţul cu călătorii în spaţiu pentru a scăpa de povara gravitaţiei şi visează la a-şi părăsi corpurile descărcându-şi minţile în cine ştie ce computer cosmic, ei sunt la fel de nihilişti şi de fanatici precum fundamentaliştii religioşi care tânjesc după sfârşitul lumii pentru a intra în împărăţia imaterială şi eternă a cerului. Provocarea noastră de azi nu este de a ieşi din timp, ci de a-l recupera salvând pământul. Până la urmă, „omul” (human) provine din pământ (humus). A pierde legătura cu pământul înseamnă a deveni inuman.

Nu întotdeauna genealogiile şi explicaţiile pe care le schiţează Taylor sunt convingătoare, uneori par puse cu mâna, alteori insuficient de complexe. Dar cred că volumul rezistă unei analize critice şi reuşeşte să suprindă lucururi esenţiale care decriu lumea noastră. Mai mult, solicită empatic cititorul şi reuşeşte să strecoare, discret şi cu bun gust, printre rânduri, suflul unei umanităţi calde şi aşezate, în numele şi în potenţialul beneficiu al căreia este scrisă cartea. Oamenii care vor reuşi să rămână umani sunt şansa pământului, singura şansă, pentru că, după cum ne aminteşte autorul pe ultima pagină a cărţii, „nu întreaga realitate este virtuală, iar cei rapizi e posibil să nu moştenească pământul.” Va trebui să ne dăm nouă înşine răgazul de a iubi, de a ne plimba, de a asculta şi a reasculta, în sfârşit, firescul. Şi poate, la capătul unui lung ocol, vom înţelege suficient pentru a ne salva pe noi şi lumea noastră.

We shall not cease from exploration

And the end of all exploring

Will be too arrive where we started

And know the place for the first time.