Shakespeare is Bacon: Istoria și argumentele teoriei

În cele ce urmează expun cercetările din James Shapiro, Contested Will: Who wrote Shakespeare? (Faber & Faber, London, 2010) și Paul Edmondson, Stanley Wells (eds), Shakespeare Beyond Doubt: Evidence, Argument, Controversy (Cambridge University Press, Cambridge, 2013)

Controversa în jurul adevăratului autor al pieselor shakespeareiene a apărut pe la mijlocul secolului al XIX-lea și s-a hrănit mai ales dintr-o frustrare provocată de datele care se cunoșteau despre omul din Stratford. Coborârea de la sublimul pieselor la sordidul care reieșea din documentele păstrate era prea abruptă: pur și simplu, omul din Stratford nu se ridica la înălțimea așteptărilor. Într-adevăr, din aceste documente, foarte puține, rămânem cu impresia unui afacerist rapace care își urmărește abil interesele, fără prea multe scrupule. Unde mai încape arta în viața acestui om pus pe făcut avere? Cum să ne închipuim un Shylock care seara scrie sonete? Anecdotica locală din Stratford, consemnată pe la mijlocul secolului al XVII-lea, nu e nici ea mai generoasă: până să plece la Londra, Shakespeare ar fi fost ucenic la un măcelar, ocupându-se și cu braconajul de cerbi; de asemenea, ar fi obișnuit să bea zdravăn, iar moartea i s-ar fi tras de la o febră declanșată după o beție de pomină cu Ben Jonson și Michael Drayton.

Pentru a înțelege cum a ajuns paternitatea pieselor lui Shakespeare să fie pusă la îndoială, trebuie amintit mai întâi că veacul al XIX-lea a fost unul al criticii filologice și istorice, cu ajutorul căreia fuseseră coborâte de pe soclu personaje precum Homer și Isus. În 1795, Friedrich August Wolf publicase Prolegomena ad Homerum – o carte în latină scrisă în grabă care a schimbat pentru totdeauna felul în care este înțeleasă paternitatea Iliadei și Odiseei, dând naștere așa-numitei „probleme homerice“.

Wolf argumenta că cele două epopei nu aveau cum să fie operele unui bard care s-au transmis neschimbate de-a lungul veacurilor și că originea compunerii lor orale putea fi urmărită până în jurul anului 950 î.Cr., o perioadă în care grecii nu cunoșteau scrisul. Deși acest punct din urmă a fost infirmat de descoperirile arheologice, astăzi e unanim acceptat că, indiferent dacă a existat sau nu poetul Homer, epopeile care i-au fost atribuite sunt dependente de o tradiție orală, așa încât nu se poate vorbi în nici un caz de o paternitate asupra lor precum cea a lui Vergiliu asupra Eneidei, de pildă.

O altă carte care a produs un șoc a fost Viața lui Isus a lui David Strauss, din 1835–1836, tradusă în engleză în 1846 de scriitoarea Marian Evans, mai cunoscută sub pseudonimul George Eliot.

Niciodată Evangheliile nu fuseseră supuse unei critici istorice și filologice atât de radicale. Strauss se apleca mai ales asupra relatărilor de miracole, accentuând faptul că Evangheliile au fost scrise cam cu o generație după moartea lui Isus pe baza unor mărturii de mâna a doua. Transmise din gură în gură, poveștile despre Isus s-ar fi amalgamat precum un bulgăre de zăpadă, constituindu-se în ceea ce el numea „mituri“, în vreme ce personajul istoric Isus n-ar fi avut nimic supranatural.

Să nu ne mirăm de asocierea dintre Isus și Shakespeare: ca mai toți poeții ziși „naționali“, n-a scăpat nici el de deificare, aflată pe culmi la începutul secolului al XIX-lea. S-a spus chiar că disputa în jurul paternității n-ar fi apărut fără transformarea lui Shakespeare într-o zeitate de către idolatrii, ceea ce explică și limbajul cu tentă religioasă folosit în cadrul ei: eretici vs. ortodocși, apostazie și revelație etc.

În 1848 apărea o carte curioasă, Historic Doubts Respecting Shakespeare: Illustrating Infidel Objections against the Bible, a unui anume Samuel Mosheim Schmucker.

Fără a se îndoi nici o clipă de paternitatea pieselor lui Shakespeare, acesta voia să arate că, dacă i-am aplica poetului din Stratford aceeași analiză pe care Strauss o făcuse vieții lui Isus, am ajunge să negăm că Shakespeare a fost Shakespeare. Cartea se dorea o critică indirectă la Strauss, dorind să pună în evidență la ce absurditate conduce demersul său dacă este reluat pentru un personaj a cărui identitate Schmucker era convins că nimeni nu o contestă: „Dacă cineva este dispus să se îndoiască de autoritatea, istoria și existența lui Cristos, atunci trebuie, pentru a fi consistent, să fie dispus să se îndoiască pe aceleași temeiuri și de istoria și existența lui Shakespeare“. Ca o ironie a sorții, parodiind cartea lui Strauss, Schmucker anticipează mai toate argumentele pe care le vor aduce adversarii lui Shakespeare, singura lui intenție fiind să stârnească în cititorii un sentiment de incredibil pe care să-l transfere prin analogie concluziilor lui Strauss.

Să vedem acum de ce era Bacon un bun candidat pentru a-l înlocui pe Shakespeare, deși cancelarul nu scrisese în viața lui un vers alb. Adevărul este că prestigiul lui Bacon se afla la apogeu în epoca victoriană. Inductivismul și empirismul său erau preamărite atât de filosofi ai științei precum William Whewell, cât și de savanți ca John Herschel. Darwin însuși mărturisea în Autobiografia sa că în tinerețe a lucrat pe principii baconiene, adunând neîntrerupt fapte fără să aibă o teorie în spate. Bacon era un erou național al englezilor și nu-l ocolise nici pe el deificarea la care fusese supus Shakespeare. America nu făcea excepție; Ralph Waldo Emerson, de pildă, susținea într-una din prelegerile sale timpurii: „Bacon, nu mai puțin decât Shakespeare, deși într-un mod diferit, poate pretinde preamărirea universală”; „Nimeni nu citește operele lui Bacon fără a se lăsa cuprins de o venerație afectuoasă pentru autorul lor… Ajugem să-l vedem drept un Arhanghel căruia i-a fost încredințată înalta datorie de a deschide porțile și palatele cunoașterii pentru multe generații“. Dintre toți contemporanii lui Shakespeare, doar lui Bacon îi fusese înălțat un altar asemănător și singur el putea rivaliza la cantitatea de exerciții hagiografice.

Pasul către a-i atribui piesele lui Shakespeare a fost făcut de o femeie care îi purta numele, dar fără a avea vreo legătură familială, și anume Delia Bacon.

S-a născut în 1811 într-o familie destul de săracă din Connecticut, Noua Anglie. Tatăl ei era un pastor congregaționalist care a încercat fără succes să înființeze o comunitate puritană în Ohio, pe atunci o regiune a „Vestului sălbatic“ în sensul cel mai propriu. Tânăra Delia a studiat un an la seminarul de fete din Hartford, condus de Catherine Beecher, sora faimoasei Harriet Beecher Stowe. S-a format, așadar, într-un mediu extrem de puritan, iar primele ei încercări literare sunt niște povestiri cam plicticoase intitulate Tales of the Puritans. La un an după acestea a câștigat un concurs literar lansat de revista Saturday Courier, plasându-se înaintea lui Edgar Poe cu o povestire despre o colonistă virtuoasă care este omorâtă de Pieile-Roșii pe drumul către iubitul ei. Poe participase cu ceva complet diferit, nuvela Metzengerstein, și a fost foarte amărât că juriul a preferat o povestioară dulceagă.

Ajunsă la New York, devine pasionată de teatru și lucrează intens la o piesă proprie, The Bride of Fort Edward, în care relua subiectul din povestirea premiată. După îndelungi ezitări, o publică anonim în 1839 și se alege cu un eșec total: doar un număr infim de exemplare sunt vândute. Totuși primește o recenzie favorabilă, culmea, tot de la Edgar Poe. După acest eșec se întoarce la New Haven și se apucă să studieze cu înverșunare Shakespeare: acum încep să prindă contur teoriile ei despre adevărata paternitate a pieselor. Merită menționat și că pe vremea când locuia la New York se împrietenise cu un calvinist înfocat pasionat de cifruri, Samuel Morse, inventatorul „codului Morse“. Acesta i-a împărtășit un fapt pe care nu-l știa, anume că Francis Bacon își întocmise un cifru secret, un detaliu care probabil i-a inflamat imaginația.

De asemenea, Delia Bacon reușise să câștige prietenia și admirația lui Emerson, autorul unuia dintre cele mai faimoase eseuri americane despre Shakespeare, inclus în volumul Representative Men (1850). Emerson nu credea în teoria ei, dar era dispus să o ajute. I-a finanțat o călătorie în Anglia pentru a căuta dovezi și a recomandat-o lui Thomas Carlyle, care publicase cu ceva vreme în urmă On Heroes, Hero Worship, and the Heroic in History (1840), eroi printre care figura, desigur, și Shakespeare. Carlyle și soția sa, Jane, au organizat un tea-party la care au invitat-o pe Delia Bacon și pe James Spedding, cel mai mare specialist în Francis Bacon al vremii. Împreună cu doi colaboratori, Spedding avea să publice peste patru ani primul volum dintr-o serie de șapte, The Works of Francis Bacon, apoi, de unul singur, alte șapte, The Life and Letters of Francis Bacon, ediție care a rămas de referință până astăzi. Vom vedea imediat că decoperirile sale vor juca un rol important pentru teoria „Shakespeare is Bacon“.

Într-o scrisoare către sora ei, Delia Bacon relatează experiența avută:

Vizita mea la Domnul Carlyle a fost foarte bogată. Mi-aș fi dorit să-l poți auzi râzând. O dată sau de două ori am crezut că va dărâma tavanul. La început au fost complet buimăciți – dânsul și gentleman-ul pe care l-a invitat să mă cunoască [e vorba de Spedding]. S-au înnegrit la față când le-am spus ipoteza mea. „Vrei să zici că…“ a spus Domnul Carlyle cu accentul său puternic; iar eu am spus că da, și amândoi s-au uitat la mine cu privirea încremenită, amuțiți din lipsă de cuvinte care să exprime impresia făcută de îndrăzneala mea. Mai târziu, Domnul Carlyle a tunat și a fulgerat împotriva mea; nu mi-a păsat câtuși de puțin. I-am spus că nu știe ce se află în piese dacă vorbește astfel, și nimeni care crede că au fost scrise de acel nătărău n-ar putea să știe. Atunci a început să urle. L-ai fi putut auzi de la o milă distanță.

Tot pe timpul șederii în Anglia l-a întâlnit pe compatriotul ei Nathaniel Hawthorne, devenit faimos pentru romanul Litera stacojie (1850). Hawthorne a acceptat să o susțină, deși nici el nu era convins de teoria ei. Au discutat un plan de bătaie și au convenit ca ea să publice mai întâi câteva articole care să pregătească terenul, iar mai apoi un volum. Și într-adevăr, în 1856 i-a apărut anonim un articol în Putnam’s Monthly Magazine, cu titlul „William Shakespeare and his Plays: An Inquiry Concerning Them”. A fost primit foarte prost, iar revista a refuzat să mai publice și celelalte două părți ale articolului după ce a consultat un shakespearolog.

Iată câteva dintre argumentele pe care le avansa în acest prim studiu. Omul din Stratford nu avea cum să fie autorul pieselor, întrucât nu avea educația și experiența necesară pentru a le scrie: n-a studiat la universitate și n-a călătorit în străinătate; în schimb, piesele relevă „cea mai înaltă cultură literară a epocii“, iar Shakespeare din Stratford nu putea să o posede. I se părea cu neputință de crezut că un om preocupat într-o asemenea măsură de interese financiare putea să compună piese atât de bogate filosofic. De asemenea, se întreba cum ar fi putut un asemenea om să treacă neobservat de marile figuri ale vremii, precum și de ce ar fi fost atât de puțin preocupat de publicarea și păstrarea operelor sale.

De aici ar fi urmat că nu doar că paternitatea pieselor nu aparține omului din Stratford, ci și că adevăratul autor – sau autori – trebuie să fi făcut parte din înalta societate elisabetană și iacobită. Invocând actul al III-lea din Hamlet, în care prințul face instructaj unei trupe de actori, Delia Bacon se întreabă dacă autorul piesei se aseamănă mai mult cu Hamlet, sau cu actorii, pe aceștia din urmă înfățișându-i cu un soi de înverșunare puritană.

Condamnați să atribuim originea acestor opere omului vulgar și incult care ținea teatrul când au fost prima dată reprezentate, o persoană cu cel mai ordinar caracter și scopuri, siliți să le vedem doar ca rezultat al unui talent neobișnuit pentru speculații bănești, oare cum ar putea cineva să cuteze să vadă ce se află cu adevărat în ele?…

Condamnați să-l căutăm pe autorul însuși al lui Hamlet – subtilul Hamlet al universității, curteanul Hamlet… – în acel grup murdar și câinesc de actori, care intră în scenă ca o haită de potăi adunată să-l slujească…, oare cum am putea să-l înțelegem pe enigmaticul Hamlet?

În articol, Delia Bacon nu spunea explicit cine ar fi adevăratul autor, dar lăsa totuși să se înțeleagă oferind un citat din The Advancement of Learning.

Întâmplarea a făcut ca în același an să apară o scrisoare deschisă a lui William Henry Smith către lordul Ellesmere, cu titlul Was Lord Bacon the Author of Shakespeare’s Plays?, urmată anul viitor de o carte întreagă, Bacon and Shakespeare.

A existat bănuiala plagiatului, dar argumentația sa diferă considerabil de cea a Deliei Bacon, așa încât nu poate fi pus la îndoială că a ajuns independent la concluziile sale. Smith era preocupat mai ales de fapte și dovezi, lucru care lipsea cu desăvârșire la Delia Bacon, iar una dintre argumentele lui era o scrisoare a lui Tobie Matthew către Bacon, care se încheia cu următorul post-scriptum: „Cel mai prodigios intelect al poporului nostru pe care l-am cunoscut vreodată poartă numele Domniei voastre, deși va fi cunoscut sub un altul“. Smith credea că acest „alt nume” era „Shakespeare“ și sub el se ascundea Bacon. E greu de înțeles însă de ce într-o scrisoare adresată lui Bacon, Tobie Matthew vorbește dintr-odată despre el la persoana a III-a; mai probabil este că se referă la un alt personaj cu același nume, mai precis la fratele lui Francis, Anthony Bacon.

Revenind la Delia Bacon, în 1857, cu sprijinul financiar al lui Hawthorne, și-a publicat simultan la Londra și Boston cartea The Philosophy of the Plays of Shakspere Unfolded , un volum de aproape 700 de pagini, în mod comun etichetat ca fiind aproape imposibil de citit.

Teza și metoda ei au rămas unice: ea susținea o paternitate colectivă a pieselor și încerca să o dovedească aproape exclusiv pe baza textelor, dezvăluind o filosofie încifrată în ele – aceasta în vreme ce majoritatea contestatarilor propun un singur autor și merg mai mult pe detalii biografice.

Pentru ea, piesele ar fi fost scrise de o confrerie secretă din care făceau parte, între alții, Francis Bacon, Walter Ralegh, Edward de Vere și Edmund Spenser – un fel de noi cavaleri ai Mesei Rotunde, dar cu un program politic radical și cu o deschidere către progresul științific asemănător Societății Regale de mai târziu. Delia Bacon considera domnia Elisabetei, urmată de cea a lui Iacob, o tiranie brutală bazată pe represiunea nemiloasă a celui mai mic dezacord față de monarh, laolaltă cu interzicerea oricărei libertăți de exprimare. Împotriva acestui despotism, în mintea oamenilor cei mai luminați ai vremii, ca Bacon și Ralegh, s-ar fi născut idei republicane, dar cum numai o simplă bănuială în privința lor ar fi avut consecințe nefaste, aceștia s-au hotărât să scrie piese de teatru în care să-și încifreze mesajul lor progresist. Delia Bacon îi numește „un grup restrâns de politicieni dezamăgiți și înfrânți care au încercat să organizeze o opoziție populară împotriva puterii și s-au văzut constrânși să se retragă din acea acțiune“. Ea invocă un detaliu legat de rebeliunea din februarie 1601 a lui Robert Devereux, contele Essex, împotriva reginei: cu câteva zile înainte de evenimentele propriu-zise, susținătorii lui Essex au plătit o punere în scenă la Teatrul Globe a piesei Richard II, centrată pe abdicarea forțată a monarhului, ca un fel de repetiție pentru detronarea Elisabetei pe care o plănuiau. Pentru Delia Bacon am avea aici un indiciu al unei conspirații între insurgenții lui Essex și grupul de intelectuali aristocrați care scriau piesele așa-zise ale lui Shakespeare. Rebeliunea a fost un eșec, ba mai mult, Bacon a fost însărcinat de regină să fie acuzator în procesul lui Essex, fostul său patron. Totuși, lupta ar fi continuat sub pecetea tainei, cu idei politice radicale continuând să fie ascunse în piese, condiția esențială fiind păstrarea secretului în privința adevăratei identități a autorilor.

„Filosofia“ pe care Delia Bacon o identifica în piese precum Regele Lear, Iulius Cezar și Coriolanus cuprindea o promovare a științei, o viziune timpurie asupra drepturilor omului, o critică a monarhiei și a autorității regale bazate pe dreptul divin și altele asemenea – un fel de anticipare a Revoluției Glorioase. Chiar mai mult decât atât, e destul de ușor de observat că Delia Bacon i-ar fi vrut pe Bacon, Ralegh și ceilalți un soi de Founding Fathers care visau la o republică foarte asemănătoare Americii.

La scurt timp după publicarea cărții, Delia Bacon și-a pierdut mințile și și-a petrecut ultimii ani ai vieții într-un sanatoriu. Acest sfârșit tragic a făcut ca întregul ei proiect să fie socotit o nebunie de la început până la capăt, imagine la care a contribuit fără să vrea și Hawthorne, care a redat vizita ei la mormântul lui Shakespeare într-o scenă ce aduce a roman gotic. Mormântul poartă următoarea inscripție:

În traducerea lui Leon Levițchi: „Bunule prieten, ferește-te, pentru numele lui Cristos, / Să dezgropi țărâna închisă aici; / Binecuvântat fie omul care cruță aceste pietre / Și blestemat cel ce-mi clintește osemintele”.

Iată relatarea lui Hawthorne, desigur, mult înflorită:

S-a dus într-acolo cu un felinar ce nu putea decât să sclipească precum un licurici prin pâcla de întuneric care umplea sumbrul edificiul… A îndreptat raza plăpândă a felinarului către bustul [poetului], dar nu l-a putut face vizibil în întunecimea de sub acoperișul arcuit. Fusese supusă unor spaime superstițioase și e cu neputință de conceput o situație care ar fi îndreptățit-o mai mult să le simtă, căci dacă fantoma lui Shakespeare s-ar scula la o ațâțare, atunci ar fi trebuit să se arate; dar credința mea sinceră este că dacă fantasma ar fi apărut în raza felinarului ei, cu pieptarul tăiat și cu mantie, cu ochii îndreptați către ea de la înălțime, cu fruntea cheală, așa cum îi este bustul, ea i-ar fi stat înainte fără frică și i-ar fi negat drept în față pretențiile de paternitate asupra pieselor.

E simplu, desigur, ca Delia Bacon să fie tratată drept o cucoană nebună, așa cum au făcut majoritatea shakespeareologilor. Totuși, cercetători recenți s-au arătat mai generoși față de ea, încercând să salveze ce poate fi salvat din opera ei. De pildă, paternitatea colectivă, chiar dacă nu a unei confrerii secrete, este astăzi unanim acceptată pentru unele dintre piese; de asemenea, prin lectura politică a operelor se situa cu mult în fața epocii ei.

Spuneam mai devreme că descoperirile lui Spedding de texte baconiene inedite au alimentat controversa. În august 1867, contele Percy a invitat un anticar să-i inventarieze arhiva. Cu acest prilej au fost descoperite două cufere mari cu hârtii, dintre care unul conținea un caiet cu marginile foarte arse de foc, dar al cărui cuprins se putea totuși citi și care va fi cunoscut ca „Manuscrisul Northumberland“. Contele Percy l-a contactat pe Spedding pentru a examina caietul și astfel au ieșit la iveală câteva lucrări scurte ale lui Bacon în anii 1590, copiate probabil de un secretar, cât și alte două, non-baconiene. Ceea ce stârnea însă gustul pentru speculații era coperta caietului, pe care erau scrise de-a valma niște cuvinte ce păreau, între altele, să descrie foarte aproximativ conținutul volumului.

Un fragment suna astfel:

„Orations at Graie’s Inne revels / … Queen’s Mats / By Mr. Frauncis Bacon. / Essaies by the same author. / Richard the Second. / Richard the Third. / Asmund and Cornelia. / Isle of Dogs fr. / By Thomas Nashe…”

Eseurile lui Bacon erau așadar enumerate alături de piesele Richard II și Richard III; mai mult, pe copertă apărea scris de 8 sau 9 ori și numele lui Shakespeare, aparent fără nici un motiv. Mai apoi s-a descoperit că o secvență de cuvinte este identică cu versul 1086 din The Rape of Lucrece și, de asemenea, prezența ciudatului cuvânt honorificabiletudine, care duce cu gândul la honorificabilitidinitatibus din Zadarnicele chinuri ale dragostei. Mai târziu, acest cuvânt, care la Shakespeare e un hapax legomenon, s-a bucurat de o atenție specială: a fost identificată în el o anagramă pentru „Hi ludi, F. Baconis nati, tuiti orbi“, adică „Aceste piese, odraslele lui F. Bacon, păstrate pentru lume“. În sprijinul acestei decriptări, Edwin Durning-Lawrence a invocat în 1910 frontispiciul unei ediții din De augmentis scientiarum, care ar oferi o reprezentare vizuală a propoziției amintite și care ar justifica și genitivul „Baconis“ (în mod obișnuit, forma latinizată a numelui este „Baconus”, genitiv „Baconi”). Dar cuvântul apare și la Dante, iar o altă anagramă posibilă este: „Ubi Italicus ibi Danti honor fit“, adică „Unde se află un italian, acolo Dante este ținut la cinste“.

Desigur că pentru partizanii paternității baconiene a pieselor, aceste descoperiri au constituit argumente peremptorii; adversarii lor au rămas în general la concluzia lui Spedding din 1870, potrivit căreia coperta Manuscrisului Northumberland nu stă mărturie decât pentru faptul că în anii 1590 Shakespeare ajunsese destul de faimos ca autor dramatic, cu atât mai mult cu cât cele trei piese și poemul erau deja publicate la acea vreme în ediții in quarto, fără a fi nevoie, așadar, să existe o relație strânsă între autorul lor și manuscris.

Dar Spedding mai descoperise un manuscris baconian la British Museum, din care a publicat o selecție în cel de-al șaptelea volum de opere. Nu i se păruse că merită o publicare in extenso, întrucât era o colecție de aforisme, sentințe, proverbe, maxime etc., dintre care foarte puține erau ale lui Bacon însuși. Era ceea ce se numește un common-place book, un soi de carnet în care Bacon își nota „locuri comune“ pe care le folosea uneori în operele proprii. Spedding a denumit acest manuscris după titlul uneia dintre secțiuni, Promus of Formularies and Elegancies.

Selecția publicată de Spedding a stârnit interesul unei baconiene, Constance Mary Pott, care a întocmit o ediție a întregului manuscris. Dar nu era orice fel de ediție: fiecare aforism era pus în legătură cu un text din Shakespeare.

De pildă aforismul nr. 2:

Corni contra croci. Good means against badd, hornes to crosses“. Potrivit lui Pott, acesta ar avea 30 de corespondențe în operele shakespeareiene și care dă câteva exemple:

I have given way unto this cross of fortune.“ (Mult zgomot pentru nimic)

We must do good against evil.“ (Totu-i bine când se încheie cu bine)

I love not be crossed, / He speaks the mere contrary. Crosses love not him.“ (Zadarnicele chinuri ale dragostei)

Și continuă în acest stil pe sute de pagini. E limpede că asemănările sunt forțate, dar oricum, abordarea ei era viciată dintru-nceput: cât de relevant putea fi faptul că Shakespeare și Bacon foloseau amândoi niște „locuri comune“ (common-places) disponibile tuturora? Ea a reușit totuși să obțină pentru ediția ei o prefață de la Edwin Abbott, un specialist deopotrivă în Bacon și Shakespeare. Ce-i drept, acesta mărturisea că nu putea crede că Bacon a scris Shakespeare, dar îi acorda lui Pott că există asemănare importantă între limbajul și gândirea celor doi. De aici deducea însă doar că Bacon cunoștea bine piesele lui Shakespeare.

Spuneam la început că disputa s-a hrănit dintr-o neconcordanță între imaginea pe care și-o formase secolul al XIX-lea despre Shakespeare și personajul istoric care reieșea din puținele documente rămase. Putem să ne imaginăm și ce-ar fi fost, de pildă, dacă după Eminescu n-ar fi rămas decât Luceafărul, La steaua și chitanțele de la spălătorie (devenite la un moment dat faimoase). S-ar fi putut atunci ca nici el să nu corespundă unui ideal eteric de poet și să se spună poeziile nu puteau fi scrise de un om atât de terestru, ba chiar că ar fi necesitat și cunoștințe serioase de astronomie pe care nu le avea, și atunci să apară teoria că autorul lor ar fi fost altcineva, să zicem Titu Maiorescu. Dar imaginea despre cum ar trebui să fie un poet se schimbă, iar proiectarea acelei imagini asupra unui autor din trecut nu va mai fi relevantă decât pentru un interes istoric. Un indiciu că atribuirea paternității avea de-a face cu o imagine proiectată retrospectiv este faptul că la începutul secolului XX, când steaua lui Bacon a început să apună, mai ales datorită impunerii ipotetico-deductivismului în filosofia științei, el n-a mai fost candidatul preferat pentru adevăratul autor al pieselor lui Shakespeare, ci Edward de Vere, contele Oxford. Altminteri, argumentul cel mai puternic care este adus pentru paternitatea lui Shakespeare din Stratford este faptul indubitabil (care s-a impus însă abia în anii 1980) că mai multe piese au fost scrise în colaborare: Titus Andronicus cu George Peele, Timon din Atena cu Thomas Middleton, Pericle cu George Wilkins, Henric VII și Doi veri de stirpe aleasă cu John Fletcher) – putându-se indica cu precizie care versuri aparțin lui Shakespeare și care celorlalți. Or asta răstoarnă situația pentru anti-stratfordieni: acum nu mai trebuie explicat cum de un personaj care nu era aristocrat putea să scrie piesele lui Shakespeare, ci cum de un aristocrat, cum susțin ei că era, putea să colaboreze îndeaproape cu niște indivizi de o speță atât de joasă (de pildă, Wilkins deținea un bordel).

One thought on “Shakespeare is Bacon: Istoria și argumentele teoriei

  1. Un articol extraordinar, domnule Vida, vă mulțumim.
    La o primă analiză a acestei probleme se poate considera că, deși Delia Bacon a lansat teza conform căreia se poate constata din examinarea operele lui Shakespeare, paternalitatea colectivă (ceea ce shakespeariologii vremii nu acceptau), totuși această teză s-a dovedit adevărată (desigur nu în forma propusă de Delia pentru că nu putea fi vorba de o societate secretă elitistă în care se învârtea Bacon și alți intelectuali) și ulterior a iesit la iveală că societatea colectivă era compusă din personaje lipsite de orice formare intelectuală. Este oare adecvat să susținem că dintr-o teorie conspiraționistă se pot naște sau pot decurge adevăruri? Pe de altă parte, cum s-a putut ca Delia să,, nimerească” paternalismul colectiv iar specialiștii vremii să nu accepte acest lucru, se poate spune că a fost o cercetătoare mai atentă a textelor lui Shakespeare?

    Like

Leave a Reply to Costel Cristian Cancel reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s