Anita Drella
Jacqueline Feke, Ptolemy in Philosophical Context: A Study of the Relationship Between Physics, Mathematics and Theology, 2009
Atunci când vorbim despre Ptolemeu, prințul astronomilor (astronomorum princeps) după cum îl numea Michael Mästlin, profesorul lui Kepler, nu poate să nu ni se ivească în minte sistemul geocentric ce-i poartă numele. După cum afirma Alexandre Koyre, întreaga gândire occidentală a fost în mod fundamental modelată de cosmologia lui Aristotel și astronomia lui Ptolemeu.[1]
În timpurile lui Copernic (sec. al XVI-lea), Ptolemeu reprezenta principala sursă de matematică astronomică, iar operele lui Aristotel formau baza filosofiei naturale; această dublă moștenire crea adesea frecușuri între filosofi și matematicieni.[2]
În lucrarea lui Jacqueline Feke, Ptolemy in Philosophical Context: A Study of the Relationship Between Physics, Mathematics and Theology, ni se prezintă o analiză generală a operelor lui Ptolemeu care subîntind domenii astăzi diferite: fizică, matematică și teologie.
În textul prezentat se discută fragmente din Almagesta (Tratatul de matematică, sau astronomie), Armonia, Optica, Tetrabiblos, Tratatul matematic în patru cărți, Despre adevăr și motivele oamenilor precum și Despre elemente și greutăți. Pe scurt, în toate aceste opere ne lovim de probleme de epistemologia și ontologia matematicii și a fizicii lui Ptolemeu, probleme cu privire la natura sufletului uman, armonie, suflete celeste, teorie muzicală, adică probleme care, pentru Ptolemeu, aveau de-a face, într-un fel sau altul, cu matematicile. Noi, cititorii formați de modernitate, tindem să vedem teologia, matematica și filosofia ca întreprinderi distincte și astfel îl privim pe Ptolemeu ca preocupat de direcții de cercetare diferite când, de fapt, lucrările sale erau animate, după cum spune și Jacqueline Feke, de același spirit și gândite ca parte a aceluiași proiect.
Încă din primele pagini, cartea ne propune o comparație între Aristotel și Ptolemeu. Prin această analiză comparativă, ce continuă pe tot parcursul studiului, autoarea urmărește să ilustreze caracterul eclectic al sintezei ptolemaice.
În scrierile sale, Ptolemeu încearcă mereu, asemeni lui Aristotel, să explice de unde anume putem lua cunoașterea adevărată; iar răspunsul este să nu căutăm cunoașterea în intelect, ci în stele. Apoi, Ptolemeu formulează o regulă sau un principiu de îndrumare a cercetării, care ne recomandă să luăm ca punct de plecare observațiile și datele obținute din studiul naturii, și nu principii abstracte sau reprezentări mentale. Empirismul metodologic este dublat de o împărțire aristotelică a filosofiei în teoretică și practică, prima cuprinzând matematica, fizica și teologia, iar cea de-a doua fiind la rândul său împărțită în etică, politică și oikonomică (domestică).
Aristotel la rândul său își începe întemeierea cunoașterii pornind de la experiență, însă cei doi gânditori se despart la împărțirea ei: Aristotel o clasifică în practică (πρακτική), productivă (ποιετική) și teoretică (θεορετική).
Pentru Aristotel, în contrast cu Platon, știința este cunoașterea universalului. În cazul fenomenelor, putem spune că avem cunoaștere doar dacă le identificăm cauzele, și principiul din care acestea derivă. Cunoașterea se împarte în domenii în funcție de obiectul de studiat. Astfel, filosofia teoretică se împarte în teologie, al cărei obiect este nemișcat și permanent, dar separat de materie, matematica, al cărei obiect este tot nemișcat, dar neseparat de materie, respectiv fizica, al cărui obiect este întotdeauna în mișcare.[3]
Cum stă însă cunoașterea empirică în raport cu toate acestea? Aici, conform lui Feke, Ptolemeu îmbină aristotelianismul cu platonismul. Pentru platoniști, fizica nu e – stricto sensu – știință; întrucât ea e întemeiată pe opinie. La baza distincției lui Ptolemeu dintre cunoaștere și ipoteză stă dihotomia platonică dintre opinie (δόξα) și episteme (ἐπιστήμη).[4]
Ptolemeu afirmă că intelectul inferează despre obiectele deja percepute prin opinie și cunoaștere; logos-ul (λόγος ) intern ia două forme: opinia (δόξα) și supoziția/ipoteza (ὄίησις), iar când percepția unui obiect este abilă și bine întemeiată, se numește cunoaștere și înțelegere.[5] Opinia se concentrează pe obiectele imediate, pe când cunoașterea judecă obiectul în relație cu impresiile simțurilor, luate din amintiri. Deci cunoașterea depinde de abilitatea (τέχνη) gândirii de a interpreta datele obținute prin simțuri.
Pentru Ptolemeu, opinia poate fi transformată în cunoaștere prin analiză iscusită. Însă, spre deosebire de rațiunea și de cunoașterea rațională, cum obiectele simțurilor perceptive sunt instabile, rațiunea asociată este opinia, la rândul său instabilă.
Pentru Aristotel și Ptolemeu fizica reprezintă studiul corpurilor sublunare, ele sunt supuse mișcării, generării, coruperii, creșterii, diminuării, alterării ș.a.m.d, însă, deși Aristotel nu afirmă nicăieri asta, Ptolemeu este sigur că nu poți avea cunoaștere datorită acestui caracter mișcător, neclar și instabil al obiectelor sublunare. Astfel pentru Ptolemeu matematica rămâne singura ce poate produce cunoaștere. În plus, matematica este un fel de teologie. Ptolemeu sugerează că rațiunea, în general, este cauza ce-l unește pe Dumnezeu cu natura pentru a făuri toate obiectele. Teologia analizează prima cauză a mișcării din Univers[6], iar singurul obiect pe care Ptolemeu îl definește ca fiind invizibil și nemișcat este divinitatea. Imperceptibilitatea Primului Mișcător și instabilitatea obiectelor fizice fac teologia și fizica să tindă către ipoteză iar doar matematica tinde către cunoaștere.[7] Ptolemeu afirmă că matematica astronomică este cea mai bună teologie disponibilă omului iar scopul teologiei este cunoașterea primei cauze.
Autoarea face mai apoi trecerea către domeniul armoniei și astronomiei. Astfel, astronomia se referă la lucrurile ce se mișcă în loc iar armonia la cele ce pot fi auzite, iar, conform lui Ptolemeu, se pot distinge: logosul (λόγος), rațiunea ce se ocupă de ordine și proporție; rațiunea armonică (ἁρμονικός) ce se ocupă cu ceea ce este auzit; rațiunea imaginativă (φανταστικός), ce se ocupă cu cele ce sunt văzute; și rațiunea critică (κριτικός) adică ceea ce este gândit.
Astronomia este una dintre cele mai vechi științe; ajutată de matematică, fizică și chimie, ea se ocupă de studiul corpurilor și fenomenelor cerești. Studiul ei are în vedere analiza obiectelor raționale perceptibile prin văz. Prin studiul corpurilor eterice, astronomii pot să-și modeleze comportamentul inteligibilelor divine, opus Primului Mișcător.
În scrierile lui Ptolemeu, astronomia este menționată ca fiind mai importantă decât astrologia atât în ordine (τάξις) cât și în putere (δύναμις); matematica studiază mișcarea (κινήσεις), iar astronomia prezice configurații în urma acestor mișcări. În Harmonics 3.3 aceasta din urmă (δι ἀστρονομμίας) este menționată de Ptolemeu , drept cale prin care poate fi obținută înțelegerea (γνωσις). [8]
Ptolemeu descrie materia, forma și mișcarea ca origini (ἀρχαί) iar natura, rațiunea și divinitatea sunt cauze ale schimbării (αἴτια). Ele sunt cauzele schimbării în principiile originii. În altă ordine de idei, natura este cauza fizică a existenței unui obiect, Dumnezeu este cauza teologică a existenței veșnice a unui obiect într-un mod virtuos, iar rațiunea este cauza intermediară, precum matematica, ce se unește în a produce o existență nobilă a unui obiect fizic și teologic.[9]
Armonia este știința obiectelor rationale percepute prin auz[10]. Astronomia și armonia sunt incluse ca părți ale matematicii ce îndrumă sufletul către cunoaștere, astronomia prin geometrie iar armonia prin aritmetică. Rațiunea armonică este capacitatea ființelor umane, ea îl unește pe Dumnezeu cu natura spre a impune caracteristicile armonice si raporturile în trupurile fizice, trupuri ce deja sunt capacitatea, dynamis-ul de a avea aceste caracteristici formale. Astfel ființele umane își actualizează capacitatea trupurilor fizice ce îi face să existe într-o manieră virtuoasă.[11]
Armonia, spune Ptolemeu este o putere caracteristică ființelor umane. În paginile scrierii Ptolemy in Philosophical Context, găsim explicații atente privind legătura dintre teorie muzicală și armonie și semnele zodiacale, proporțiile și raporturile preferabile (2:1, 3:2, 4:3). Aplicând regulile armoniei în astrologie, Ptolemeu explică variile relații ce se mențin între semnele zodiacale pe care matematica poate să le aplice și să contribuie fizicii. El prezintă corespondențele între relațiile mișcării diurne, cele în adâncime și de declinare ale corpurilor cerești.[12]
În Timaios, cosmosul ni se prezintă ca fiind un lucru viu ce conține alte lucruri vii, astfel cosmosul are un suflet și este compus din Ființă, Același și Diferitul. Asemeni lui Platon, și Aristotel folosește aceeași analogie a cerurilor animate. Ptolemeu descrie cerurile precum un animal și astfel sferele eterice pentru acesta se mișcă după mijloacele cauzelor animale. Sufletul este numit (φύσις) însă nu pentru că ar fi fizic ci că el este făurit din materie.
Mișcările ce sufletul le produce în corp, sunt văzute ca fiind natura sufletului. Un alt termen ce merită menționat este cel de hegemonikon (ἡγεμονικόν), facultatea de conducere a minții, formată din văz și auz. Ptolemeu folosește acest termen și i-l atribuie inimii pentru a explica că ea însăși este sursa unei substanțe vitale. El descrie aceste două simțuri ca fiind localizate mai sus în corpul uman, aproape de facultatea de judecare a sufletului.
Astfel ajunge la concluzia că ce este aproape de ceruri, este situat în partea superioară a corpului uman căci auzul și văzul rațiunea se întâmplă în membrul superior al corpului omenesc, capul.
Ptolemeu atribuie cele cinci elemente fiecarei facultăți individuale ale sufletului (δυνάμεις): facultatea de gândire (διανοητικόν), facultatea percepțiilor senzoriale (ἀισθητικόν), facultatea impulsurilor (ὁρμητικόν). El înțelege sufletul ca fiind constituit din particule fine ce se împrăștie când sunt eliberate din corp.
Meritul principal al lucrării lui Feke este că ne arată elementele din care se construiește filosofia eclectică a lui Ptolemeu, cel care reușește să pună împreună elemente ale fizicii platonice, artistotelice, și, poate, chiar epicureice sau stoice. Rezultatul acestei întrepătrunderi este o sinteză care a marcat gândirea europeană pentru mai mult de un mileniu.
[1] Alexandre Koyre, De la lumea închisă la universul infinit, traducere de V. Tonoiu, București, Editura Humanitas, 1997, p. 28.
[2] Vezi Peter Barker, „The Reality of Peurbach’s Orbs: Cosmological Continuity in Fifteenth and Sixteenth Century Astronomy,” în Patrick J. Boner (editor), Change and Continuity in Early Modern Cosmology, Dodrecht, 2011, pp. 7–32. Pentru o analiză a rolului și influenței lui Aristotel, vezi și Andrew Barker, Scientific Method in Ptolemy’s Harmonics, Cambridge University Press, 2000.
[3] Jacqueline Feke, Ptolemy in Philosophical Context: A Study of the Relationship Between Physics, Mathematics and Theology, Universitatea din Toronto, 2009, p. 24.
[4] Idem., p. 43.
[5] Jacqueline Feke, Ptolemy in Philosophical Context: A Study of the Relationship Between Physics, Mathematics and Theology, Universitatea din Toronto, 2009, p. 185.
[6] Jacqueline Feke, Ptolemy in Philosophical Context: A Study of the Relationship Between Physics, Mathematics and Theology, p. 24.
[7] Idem, p. 66.
[8] Idem, p. 154.
[9] Idem, pp. 88-90.
[10]Idem, p. 153.
[11] Idem, p. 91.
[12]Idem, p. 149.
Let's talk about books 