Un manuscris găsit într-o sticlă

Dana Jalobeanu

Stefan Zweig, Lumea de ieri. Amintirile unui european, Humanitas, 2014

Imaginați-vă mărturia unui naufragiu scrisă de pe puntea de sus a Titanicului și încredințată, apoi, apelor mării. Cartea lui Stefan Zweig are ceva din sinceritatea și patetismul unui manuscris găsit într-o sticlă. Este mărturia personală a unui om căruia i-a ars casa, căruia i-au fost distruse și interzise cărțile, confiscate locurile de refugiu. A unui om care a trebuit să se mute din propria lui limbă în timp ce asista, tot mai nefericit, la scufundarea lumii pe care o cunoștea în apele furibunde ale unui ocean de barbarie. Astea sunt premisele Lumii de ieri, o carte de memorii al cărei personaj principal este… Europa. Europa sfârșitului de secol XIX, colorată în tonurile de aur stins ale nostalgiei; și Europa dinamică, explozivă, creatoare,  dar vai, atât de fragilă, a începutului de secol XX. Europa Habsburgilor și a Vienei imperiale,  dar și cea a avangardei filosofice și artistice, a estabslihmentului, dar și a contestatarilor. Lumea de ieri are ceva din eleganța trăsurilor cu cai, ceva din aerul cosmopolit al transatlanticelor cu care autorul călătorește la New York, în India, în Brazilia; dar și din spiritul critic și contestatar al revoluțiilor de tot felul, cel puțin al acelora dintre ele care reușesc să se mențină în limitele luptei de idei.

Stefan Zweig e un autor greu de caracterizat. În anii 20-30 era unul dintre cei mai traduși și mai bine vânduți autori europeni. Scria nuvele, biografii romanțate, piese de teatru, librete de operă, publicistică și poezie. A cunoscut succesul foarte devreme; și proiectele sale literare au avut aproape mereu succes de public. A fost și puternic contestat. Criticii au spus despre cărțile lui că sunt „bune de citit în tren” și i-au reproșat asiduitatea cu care urmărea succesul, dorința de a „colecționa” oameni celebri și, uneori, ipocrizia sau lașitatea.

Azi s-ar putea să găsiți scrierile lui supărător de sentimentale și moralizatoare; deși există ceva în claritatea și simplitatea lor care transformă sentimentalismul în nostalgie și moralismul în verticalitate morală. Cam același lucru se întâmplă și în Lumea de ieri. Cartea nu e o autobiografie. Zweig ne vorbește prea puțin în ea despre viața personală.[1] A fost uneori caracterizată drept manifestul unei generații; dar e greu de imaginat cărei generații îi aparține acest personaj sofisticat, cosmopolit, cultivat, conservator, ale cărui preferințe amintesc mai degrabă de epoca de aur dinainte de primul mare război decât de luciditatea îngrijorată a perioadei interbelice.

Eu v-aș propune însă să citiți cartea ca pe una din biografiile moralizatoare la care Zweig se pricepea atât de bine (a scris despre Erasmus și Magellan, despre Marie Antoinette și Foucher, despre Balzac și Nietzsche). Cu Europa ca personaj principal. O poveste a vieții acestei Europe în care secole de civilizație și stabilitate sunt treptat distruse și înghițite de oceanul furios al naționalismului și barbariei. E o biografie romanțată.

Stefan Zweig - Wikipedia
Stefan Zweig (1881-1942)

Nu citiți Lumea de ieri ca pe o carte de istorie. Criticii care au făcut asta au găsit multe de obiectat. Cred însă că autorul ne spune destul de clar că amintirile sale nu constituie o carte de istorie. Sunt scrise în exil, în anii unui exil tot mai întunecat, în care naufragiul devine evident. Sunt scrise de cineva care și-a pierdut casa și manuscrisele, fără mare grijă pentru detalii sau date, cu accentul pus pe ceea ce mai rămâne, în timp, din impresiile personale. Și sunt scrise din perspectiva unuia dintre ultimii europeni ai secolului de aur: un om care s-a folosit de bogăția familei (de industriași evrei) pentru a călători și a învăța, pentru a colecționa manuscrise și oameni. Și ne vorbește despre aceste călătorii din vremea de „dinainte de război”, vremea în care n-aveai nevoie de pașaport sau documente personale pentru a merge de la Berlin la Londra și de acolo la New York și de acolo mai departe, în India. Lumea în care cuvântul, semnătura și scrisoarea de credit erau de ajuns pentru a închiria o cameră de hotel la Paris sau o vilă la Londra, pentru a te întâlni și împrieteni cu alți europeni cosmopoliți, autori sau colecționari în acest mare muzeu care-și trăia ultimele zile.

Lumea de ieri e și un inventar al bogăției pierdute a autorului; al colecțiilor sale de autografe și note muzicale (colecția lui de manuscrise muzicale autografe se găsește la British Library, London), și al colecției sale de prieteni. Din care făceau parte Rainer Maria Rilke și Sigmund Freud, Thomas Mann și Romain Rolland, Rodin și Richard Strauss. Prieteni și episoade memorabile sunt prezentate cu aceeași elegantă discreție și irizată nostalgie care învăluie aproape toate episoadele cărții. Ultimele zile din viața lui Freud într-o Londră care se pregătea să intre în război; sau episodul cu totul implauzibil al colaborării dintre Zweig și Richard Strauss la Femeia fără umbră. Un prieten al regimului și un dizident ale cărui cărți sunt arse în piețele Germaniei pun în scenă una dintre ultimele mari opere ale lui Richard Strauss, la Dresda. După prima reprezentație, în mod evident, spectacolul este interzis și se adaugă pe lista pagubelor colaterale ale naufragiului.

Episoadele poveștii acestui mare naufragiu european au uneori – așa cum Zweig o recunoaște – ceva din tușa impresionismului: sunt amintiri imprecise, fulgurante, dar adesea de o mare putere de sugestie. Așa cum e descrierea, recurentă, a hoardelor barbare care pune stăpânire, aproape pe nesimțite, pe vasul în derivă. Iată, de exemplu, impresiile unei călătorii la Veneția. Călătorul neavizat ajunge în Piața San Marco în timpul unei confruntări:

„… evenimentul s-a produs pe neașteptate. De pe o stradă lăturalnică…veni alergând în cadență un grup de tineri perfect aliniați, care cântau într-un ritm bine exersat un cântec al cărui text nu-l cunoșteam.. În pas alergător, învârtind niște bastoane-n mâini, aceștia apucaseră să treacă înainte ca masa de o sută de ori mai numeroasă să fi avut timp să se năpustească asupra adversarului. Micul grup organizat reușise să străpungă cu atâta repeziciune și îndrăzneală masa de oameni, încât ceilalți și-au dat seama de provocare abia atunci când nu mai puteau să pună mâna pe adeversari….Impresiile vizule au totdeaua ceva convingător. Pentru prima dată mi-am dat seama că acest fascism, despre care circulau fel de fel de legende și care mie mi-era prea puțin cunoscut, era ceva real și ceva foarte bine organizat și că reușise să fanatizeze în favoarea lui niște tineri îndrăzneți, hotărâți.”

Veți găsi acest episod re-iterat în multe dintre paginile cărții. Scena variază prea puțin; se modifică doar locul. Se petrece, pe rând, la Munchen, la Salzburg (unde autorul cumpărase la sfârșitul anilor 20 un castel), la Veneția sau în Spania. Iată, în 1936

„Îmbarcat la Southampton pe un vapor englezesc, plecasem la drum cu ideea că, pentru a se ține la distanță de zona operațiunilor de război, nava nu va face ca altătadă obișnuitul prim popas la Vigo. Spre surprinderea mea, am intrat totuși în port, iar nouă, pasagerilor, ni s-a permis chiar să mergem câteva ore pe uscat. …. Totuși, în acele puțin ore, am reușit să văd unele lucruri care, pe bună dreptate, puteau să inspire gânduri apăsătoare. În fața primăriei pe care flutura steagul lui Franci, stăteau aliniați, în prezența preoților, tineri feciori în hainele lor țărănești, aduși evident, de prin statele vecine. În rpimul moment n-am înțeles care era rostul lor aici. Erau niscaiva lucrători mobilizați pentru vreun serviciu obligatoriu? Erau niscaiva șomeri cărora urma să li se dea de mâncare? După un sfert de ceas, i-am văzut însă pe acești feciori transformați la înfățișare. Purtau niște strălucitoare uniforme noi, puști și baionete; sub supravegherea unor ofițeri, au fost urcați în automobile la fel de noi și strălucitoare care au pornit ca o vijelie pe străzi, dispărând dincolo de marginea orașului. Am înlemnit. Unde oare mai văzusem așa ceva? Mai întâi în Italia și apoi în Germani! Și aici, și acolo, apăruseră dintr-o dată aceleași ireproșabile uniforme noi, automobile și mitraliere noi.”

Din astfel de amintiri se reconstruiește, cu o remarcabilă putere de convingere, povestea naufragiului. În care ceea ce autorul numește „voința de violență” care cuprinde Europa și sfârșește prin a instaura domnia întunericului joacă un rol principal (chiar dacă nu întotdeauna foarte clar). S-a spus despre Zweig că dezvoltă un fel de obsesie personală cu accente paranoice al cărei obiect este Hitler. Dar asta doar dacă nu înțelegem că „Hitler” este și el un personaj-simbol; o întruchipare a hoardelor barbare care dau ultimele lovituri Europei muribunde. Ultimele pagini ale Lumii de ieri sunt, poate, și cele mai impresionate. Căci din întunericul barbariei nu mai există scăpare. Rămân doar „cetele de fantome”; valurile de refugiați care părăsesc Europa.

N-am să uit niciodată priveliștea ce mi s-a înfățișat când,.. la Londra, am nimerit într-o agenție de voiaj; era ticsită cu refugiați, aproape toți evrei, și toți voiau să plece undeva, indiferent în ce țară, în ghețurile de la Polul Nord sau în cazanul de nisip arzător al Saharei, numai să plece, căci viza de ședere le expirase. Trebuia să te duci și să te tot duci, cu nevastă și copii, sub alte constelații, într-o lume unde se vorbea altă limbă, printre oameni pe care nu-i cunoșteai și care nu te voiau…. Și așa se înghesuiau unii într-alții, foști profesori universitari, directori de bancă, comercianți, proprietari de terenuri, muzicieni, fiecare gata să-și târască ruinele jalnice ale existenței oriunde peste mări și țări, să facă orice, să îndure orice, numai să fie cât mai departe de Europa…..

Spuneam că putem citi Lumea de ieri ca pe un manuscris găsit într-o sticlă. Are ceva din implauzibilitatea poveștilor care ajung la noi din lumi care nu mai există și din durerea mărturiei personale a celui care a fost el însuși unul în această „ceată de fantome”. Vorbim, în fond, de o carte terminată cu mai puțin de un an înainte ca autorul, la capătul puterilor, refugiat în Brazilia, să-și pună capăt zilelor. Scrisoarea lui de adio sună ca o postfață a cărții.

„Să începi ceva de la început când ai deja 60 de ani presupune puteri speciale. Iar puterea mea a scăzut, după ani și ani de exil. Prefer deci să pun capăt vieții mele la timpul potrivit, și stând în picioare, ca un bărbat căruia munca intelectuală și libertatea personală i-au fost cea mai prețioasă avere și principala sursă de bucurie. Trimit salutări tuturor prietenilor mei. Fie să trăiască pentru a apuca zorii acestei nopți nesfârșite. Eu, mai nerăbdător, am ales să plec înaintea lor.”


Note:

[1] O biografie a lui Zweig de Oliver Matuschek a fost relativ recent tradusă în engleză și publicată de Pushkin Press, în 2011. E sugestiv intitulată ”Trei vieți” și ne înfățișează un Zweig frământat și adesea neurotic, un veșnic neliniștit, foarte departe de portretul prezent, implicit, în Lumea de ieri.

Published by

danajalobeanu

Associate Professor in Philosophy, Department of Theoretical Philosophy, University of Bucharest.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s