Despre bonobo, cimpanzei și moralitate în lumea animală

Tudor Mărginean

Deși o carte de popularizare a etologiei, Bonobo și ateul. În căutarea umanismului printre primate a lui Frans de Waal este, fără îndoială, interesantă mai curând pentru filosofi. Este interesantă pentru filosofi deoarece provoacă unele dintre intuițiile noastre legate de moralitate, și anume tendința noastră de a considera moralitatea caceva specific uman și care își are originea în seturi abstracte de reguli sau legi cărora trebuie să ne subordonăm instinctele, imorale prin natura lor.

De Waal duce o luptă pe două fronturi: pe de o parte cu multele concepții religioase care atribuie omului privilegiul de a fi singurul agent moral în întreaga natură, iar pe de altă parte cu ateismul militant aflat în război cu religia. Aici putem distinge mai multe planuri de argumentare pe care le urmează de Waal. În primul rând el prezintă cititorului o mulțime de dovezi, majoritatea obținute în urma unor experimente, menite să arate că putem întâlni manifestări de empatie în cazul primatelor, sau chiar că acestea au un simț al dreptății și nedreptății. Aici se oprește latura științifică a cărții. În rest, autorul încearcă să arate de ce concepțiile filosofice sau teologice normativiste prezintă o înțelegere greșită a originii moralității umane, sau merge chiar până la a vorbi despre cât de mult (sau cât de puţin) sens au credința religioasă sau ateismul militant. Probabil de aici și titlul cărții, Bonobo și ateul. Din acest punct de vedere putem spune că de Waal ar fi putut încerca să ofere mai multă coerență întregii cărți.

Principala idee căreia i se opune de Waal a fost intens susținută acum câteva decenii, anume ideea că omul este în natura sa rău, chiar dacă este câteodată capabil de bine. Potrivit acestei perspective, chiar și comportamentul altruist este de fapt egoist, deoarece orice comportament altruist ar fi în realitate însoțit de un interes. Această perspectivă se bazează pe faptul că, în urma selecției naturale, doar comportamentele egoiste pot supraviețui, iar altruismul, atunci când se manifestă, se datorează în fapt tot capacității de adaptare și supraviețuire, întrucât comportamentele altruiste sunt recompensate de către evoluție. Ei bine, această perspectivă a fost intens criticată în ultimii ani: multe comportamente, precum îngrijirea unui soț bolnav de Alzheimer de către soția lui, actele de ajutorare a cuiva aflat la mare distanță, sau a lua în mașină un necunoscut sunt inexplicabile din punctul de vedere al falsului altruism. Astfel de manifestări altruiste există și la animale: cimpanzeii, care sunt, în general, considerați o specie violentă și conflictuală, oferă exemple în care o mamă alăptează cu biberonul un pui străin(,) sau chiar exemple de masculi având grijă de pui despre a căror paternitate nu au nicio certitudine. Un exemplu descris de autor este al unui fost mascul dominant dintr-un grup de cimpanzei care de fiecare dată când se ivea un conflict lua apărarea celui mai slab, chiar dacă cel puternic îi era prieten. Având în vedere vârsta “arbitrului”, nu se poate spune că actele lui de dreptate sunt rezultatul umor ambiții politice. O posibilă explicație a acestor comportamente este faptul că selecția naturală dă rateuri atunci când în urma ei rezultă altruismul (atunci când este “inutil” din punct de vedere evolutiv, ca în cazurile date ca exemplu). Aici intervine filosoful de Waal, spunând că genele sunt doar fragmente de ADN care nu manifestă nicio intenționalitate (adică nu au niciun scop), ceea ce face ca atribuirea unor succese sau rateuri genelor să fie absurde.

În ceea ce privește moralitatea animalelor, principalele specii despre care se vorbește în carte sunt cimpanzeul și bonobo, a căror separare, dacă ne uităm pe arborele filogenetic, s-a petrecut după apariția omului. Întrebarea care se naște și care i-a interesat pe unii cercetători este cu cine semănăm mai mult, sau mai bine zis cu cine semăna mai mult strămoșul comun. Nu întâmplător, având în vedere că cimpanzeii sunt mai violenți, iar grupurile de cimpanzei sunt dominate de masculi, pe când maimuţelebonobo sunt pașnice, iar grupurile de bonobo sunt conduse de femele, subiectul a căpătat inclusiv culori politice. Maimuţelebonobo alcătuiesc grupuri matriarhale, sunt pașnice iar homosexualitatea (mai ales între femele) este o practică curentă, precum și orgiile, acestea având un rol în  detensionarea și aplanarea conflictelor.   Ce ar putea stânga să spere mai mult? Pe de altă parte, dreapta privește cu mai multă simpatie ideea asemănării dintre oameni și cimpanzei, care se potrivește mai bine cu ideea omului-fiară, care este în mod natural rău și care s-a civilizat prin evoluție. Nicio tabără nu deține adevărul în acest caz. Omul are trăsături care îl aseamănă atât cu bonobo, cât și cu cimpanzeii, și nicio idealizare nu reflectă realitatea: în timp ce unii antropologi se înșală atunci când consideră că “nu e loc de maimulțe hipiote în trecutul nostru”, alții, bonobofili, se înșală crezând că libertinajul caracteristic maimuțelor bonobo s-ar potrivi speciei noastre.

Desigur, de Waal nu ezită să ne amintească un lucru important: oricât de diferit ar fi  cimpanzeul de bonobo, empatia și altrusimul își găsesc loc la ambele specii. Au fost amintite numeroase cazuri de cimpanzei ajutându-se unii pe alții, precum și un caz al unui cimpanzeu care, după ce a retezat dintr-o mușcătură degetul unei îngrijitoare, a arătat semne de regret chiar și la mulți ani după incident. Se pare că empatia, sau capacitatea de a adopta perspectiva celuilalt, are surse neurobiologice identificabile: pe scurt, este vorba de activarea unor neuroni prin care ne reprezentăm acțiuni motorii similar cu cele percepute la alții. Având în vedere că aceste procese nu sunt controlate de noi, se poate spune că empatia e mai curând ceva automat decât o abilitate practicată intenționat. Ba mai mult, amigdala cerebrală, care se activează când privim imagini cu impact puternic, funcționează și la oameni și la maimuțe sau la alte mamifere. Prin urmare, de ce ar fi empatia un monopol uman? Nici măcar compasiunea, care este empatia cuplată cu impulsul de a ajuta, nu este caracteristică doar omului, după cum arată atâtea exemple. Cititorul de bună credință se va lăsa, probabil, convins că emoțiile morale sunt prezente în lumea animală.

Abia aici intervine dezbaterea filosofică în jurul moralității. Aparent, de Waal este un adept al lui David Hume în ceea ce privește moralitatea: ea are la bază emoțiile, nu un set de principii abstracte. În același timp el declară încă din primul capitol că este conștient de eroarea naturalistă care ne pândește atunci când tindem să credem că moralitatea poate fi derivată din cunoașterea faptelor. Cu alte cuvinte, de Waal pare să fie conștient că nici munca etologului care descoperă că cimpanzeul și bonobo dau dovadă de altruism și empatie nu ne ajută să stabilim reguli morale. Ceea ce pare să nu accepte de Waal este că cercetările sale și ale colegilor săi nu sunt în stare să ne indice sursele moralității. Din contră, el pare să susțină pe tot parcursul cărții că moralitatea nu vine “de sus”, ci “de jos”, adică are origini evolutive. Dacă ar fi analizat mai atent la ce se referă eroarea naturalistă, de Waal ar fi putut ajunge la concluzia că originile comportamentului moral sunt “de jos”, nu însă și normele morale. În acest sens el este la polul opus dacă îl comparăm cu Hobbes, Kant sau chiar teologii creștini, care susțin că normele morale sunt date “de sus”, adică derivate dintr-un contract social, dictate de rațiunea practică pură sau dictate de către Dumnezeu lui Moise. Cititorul puțin versat în ceea ce privește dezbaterile filosofice despre normativitate poate să își dea seama că filosofia lui de Waal, în pretențiile sale tari, este destul de șubredă. El reușește să arate, într-adevăr, că nu a fost nevoie de apariția unei religii sau a unei filosofii morale pentru ca societatea umană să nu arate, de facto, ca în coșmarurile lui Hobbes sau ca în seria The Purge. Dar un teolog sau un filosof kantian pot să susțină în continuare că, deși normele morale trebuie să țină cont de mecanismele biologice din spatele sentimentelor morale și de istoria evolutivă a specie noastre, justificarea lor în calitate de norme vine tot “de sus”. În acest sens putem interpreta și ideea celebră a lui Ivan Karamazov al lui Dostoievski, conform căreia fără Dumnezeu totul este permis: ea nu spune, așa cum pare să interpreteze de Waal, că credinciosul se abține să-și siluiască vecinul doar datorită lui Dumnezeu, ci că întemeierea moralității își are originea în legea divină, chiar dacă instinctele morale se regăsesc în natura noastră biologică, poate tot datorită lui Dumnezeu.

Pe lângă problema surselor moralității, cealaltă temă intens dezbătută în carte ține de disputa dintre credințele religioase și neoateism, pe care de Waal le acuză în mod egal de obtuzitate. Problemele credincioșilor sunt superstițiile, încăpățânarea de a nu accepta adevăruri științifice supraprobate sau încercarea de a monopoliza moralitatea. Principala luptă pe care o duce de Waal este, însă, cu ceea ce el numește “neoateism”. Neoateii, precum Richard Dawkins sau Cristopher Hitchens, crede de Waal, iau prea în serios religia, războindu-se cu ea, și ajung să o înlocuiască cu alte sisteme de credințe la fel de religioase în  natura lor, precum ideologiile politice sau idolatrizarea științei. El însuși ateu, de Waal spune că pentru el despărțirea de religie nu a avut niciun efect însemnat la nivel personal, iar din acest punct de vedere el este “mai ateu” decât ateii militanți.

O altă temă recurentă care apare în carte, câteodată spre exasperarea cititorului care nu este foarte interest de artă, este analiza unor tablouri ale lui Den Bosch, pictor originar din orașul natal al autorului. Numeroase scene și tablouri ale lui Den Bosch sunt analizate, precum unele scene reprezentând chinurile iadului sau oameni desfătându-se cu fructe în prezența unor creaturi imaginare.) Tabloul cel mai frecvent pomenit este insa Grădina desfătărilor lumești, care pare că reprezintă cum ar fi arătat umanitatea în absența Căderii, în Grădina Edenului. În mod deloc surprinzător, de Waal vede oamenii care “se zbenguie în fel și chip” ca fiind dezinhibați ca un grup de… bonobo.

Spre deosebire de alte cărți de popularizare a științei, Bonobo și ateul nu pare să își propună să îl facă pe cititor să se creadă inteligent: cartea este lipsită de citate bombastice sau pretențioase, iar modestia cu care este scrisă nu permite celui care o citește să își imagineze că descoperă ceva nemaipomenit. Și, deși pentru cineva cu pregătire filosofică unele aspecte lasă loc de îmbunătățiri, Bonobo și ateul de Frans de Waal are ceva interesant de spus pentru orice cititor instruit.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s