Cătălin Cioabă
„Nu ești de bună-credință, Meletos, iar acum – nici față de tine însuți“, spune Socrate atunci când își audiază acuzatorul în fața Adunării Poporului (26 e). Ține să-l întrebe el însuși câteva lucruri „la scenă deschisă“, așa cum făcea în piețele Atenei, „printre tarabele zarafilor“, tocmai pentru a arăta că Meletos „se preface plin de râvnă și de grijă pentru lucruri de care nu i-a păsat niciodată“ (24 c) E un episod de audiere (a lui Meletos) inclusă într-o altă audiere (a lui Socrate). Acuzatul se transformă în acuzator.
Dar pot fi oare dovedite reaua-credință, respectiv buna-credință? Cu ce mijloace, cu ce dovezi? Cum poți să scoți la iveală, vizibil pentru oricine, faptul că unui om nu-i pasă cu adevărat, că se preface? Nu e vorba de un lucru despre care doar cel incriminat poate da mărturie? Sau nici măcar el?
Complementar, pe tot parcursul Apărării, Socrate caută să convingă auditoriul de buna lui credință. Ceea ce nu e deloc simplu. Pretinde de la bun început, cu o fermitate care nu poate să nu sară în ochi: „de la mine veți auzi adevărul întreg“, dar spune asta ca să se scuze într-un fel că nu va vorbi cu cuvinte alese, ci în felul lui obișnuit, creând o opoziție clară între „a fi un vorbitor grozav“ și „a spune adevărul“. Filozofia și oratoria își iau rămas bun în acest punct.
Buna-credință a lui Socrate e dovedită nu atât de vorbele lui, de afirmarea ei directă (și ce preț ar pune cineva pe mărturisirea că, da, sunt de bună credință?), cât din faptele sale. Doar ele vin să confere temei și acoperire vorbelor lui. Iar faptele sunt acestea:
Chairephon, un om „aprig în orice se apuca să facă“, a îndrăznit să întrebe Zeul de la Delfi dacă există cineva mai înțelept decât Socrate, iar Pitia i-a răspuns că nu e nimeni mai înțelept (21 a). Cu asta, orice discuție ar fi fost închisă. Căci oracolul are întotdeauna dreptate, el nu minte și nu poate greși. Este, adică, infailibil.
Socrate știe că răspunsul este infailibil și îl consideră ca atare, însă știe că oracolul nu răspundea direct, nemijlocit, ci vorbele sale aveau mereu un tâlc, care trebuie descifrat: „Oare ce spune Zeul și cu ce tâlc?“ Aceasta este prima faptă a lui. Nu se mulțumește cu răspunsul brut, ci pornește o „cercetare“ ca să găsească „tâlcul“ răspunsului. Merge la „cei care erau socotiți înțelepți“ – oameni politici, poeți, meșteșugari – și constată că aceștia erau înțelepți (pricepuți) în multe privințe, însă „fiecare credea că este cât se poate de înțelept și în celelalte privințe“ (22 d). Exact această constatare îl face să înțeleagă ce spunea Oracolul: că „înțelepciunea omenească valorează puțin sau chiar nimic“ (23 a) în condițiile în care ajungi să îți închipui ceva ce nu știi.
Redând înțelesul vorbei zeiești, Socrate își pune propriul nume între ghilimele (îl pune în suspensie) și descoperă că nu despre el însuși e vorba de fapt în spusa zeului, ci despre toți oamenii: „cetățeni, mă tem că înțelept e numai Zeul și, prin vorbele oracolului, el spune că înțelepciunea omenească valorează puțin sau chiar nimic; și mi se pare că acel lucru îl numește «Socrate», folosindu-se de numele meu ca să facă din mine o pildă.“ (23 a-b). Infailibilul oracol spune despre cunoașterea omenească că este funciar failibilă.
Iar de lucrul acesta își dă seama nimeni altul decât Socrate, care pricepe că răspunsul nu privește măsura propriei înțelepciuni, ci exprimă condiția cunoașterii umane. O cunoaștere care trebuie să admită că poate fi dovedită la o adică drept falsă, că este prin esența ei supusă greșelii, că este funciar failibilă.
Adevărul despre Socrate este un adevăr despre toți oamenii.
Let's talk about books 