Un asfințit ce nu se mai termină….

Partea a II-a

Dana Jalobeanu

Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta, traducere de Ion Covaci, Humanitas, 2012.

Dacă recitim romanul din perspectiva unui adevăr care nu doarme, a unui adevăr care strigă și „iese mereu la iveală”, ne sar în ochi imediat episoadele în care rolul central îl joacă „dezvăluirea”, demascarea. Moartea lui Berlioz dezvăluie adevărata natură a imposturii celor adunați în jurul „casei de creație” a Massolit, falșii scriitori, profitori ai regimului. Disparițiile misterioase din apartamentul 50 (cap. VII. Un apartament cu cântec) dezvăluie tehnicile securității de a urmări „dușmanii de clasă”, burghezia care mai încerca încă să-și păstreze o brumă din fosta avere. În diverse momente cheie ale acțiunii vedem directori de teatru, secretari literari, directori de redacții literare sau chiar pe directorul sanatoriului psihiatric, dând telefoane „acolo unde trebuie” și raportând, ierarhic, superiorilor.

Ceea ce ar putea să pară o societate normală, cu bresle, profesii, grupuri și diverse ramuri de expertiză se dezvăluie ca un regim al terorii în care raporturile ierarhice sunt viciate, în care toți sunt supravegheați (sau se supraveghează între ei) și în care singurul criteriu de promovare, sau menținere în funcție, sau poate chiar menținere în viață, este obediența, integrarea ca rotiță în sistem. Aceasta nu este însă niciodată perfectă. Mi se pare magistral episodul în care Stiopa Lihodeev se trezește că în apartamentul pe care-l împarte cu Berlioz, apare un sigiliu pe ușa acestuia.

… din clipa aceea gândurile lui începură să alerge pe un terasament cu cale dublă, dar, cum se întâmplă întotdeauna la ceas de dezastru, în aceeași direcție, și anume dracu’ știe încotro. Ghiveciul din capul lui Stiopa e greu de descris. Întâi arătarea cu beretă neagră, votca la gheață și incredibilul contract, iar acum – poftim! – ușa vecinului sigilată! Spuneți cui vreți că Berlioz a făcut-o de oaie – n-o să vă creadă nimeni, dar absolut nimeni, asa e sigur! Și totuși sigiliul – iată-l! Mda… Și deodată în creierul lui Stiopa prinseră a mișuna niște gnduri cum nu se poate mai dezagreabile legate de un articol pe care, ca un făcut, i-l băgase de curând pe gât lui Mihail Alexandrovici ca să-l piblice în revistă. Un articol, între noi fie vorba, absolut idiot! De doi bani din toate punctele de vedere, căci nici cine șite ce parale nu luase pe el…Amintirea acelui articol zburătăci o alta – despre o convorbire cam în doi peri desfășurată tot în acest apartament, în sufragerie, în seara zilei de 24 aprilie, dacă nu-l înșela memoria, când Stiopa și Mihail Alexandrovici cinaseră împreună. Discuția nu putea fi calificată drept dubioasă în adevăratul sens al cuvântului (Stiopa nu s-ar fi lăsat nicicând atras într-o asemenea convorbire), dar, în fine, cert e că gravitase în jurul unui subiect superfluu. Acea convorbire, cetățeni dumneavoastră, ar fi putut foarte bine să nu aibă loc. Înainte se sigiliu, fără îndoială, putea fi considerată un fleac, un episod perfect neglijabil, dar după sigiliu…. (cap. VII, p. 99)

Episoadele revelatorii demască nesfârșitele complicități ale unui sistem care a crescut deformat de la început, sub opresiunea dictaturii. În acest sistem, Maestrul este, sau ajunge să fie, cumva, „străinul absolut”. El vine din afara lumii literare; iar romanul pe care-l scrie îl singularizează atât de mult încât îl scoate complet în afara spațiului, timpului și codurilor culturale ale lumii în care trăiește. Pe care însăși apariția lui o „revelează” – ca o placă de revelator fotografic, manuscrisul romanului provoacă reacții identice de culpabilizare, frică și furie. Puși în fața adevăratei valori, cea care vorbește de la sine, cea care spune sau strigă adevărul (și o parte a acestui adevăr dezvăluie chiar proasta alcătuire și nesfârșita impostură a lumii „literare” moscovite), editori, redactori, critici literari și cenzori ai sistemului se regăsesc uniți de aceleași două sentimente: vinovăție și furia corespunzătoare. Iată prima întâlnire a Maestrului cu establishment-ul pseudo-literar al Moscovei:

„Când m-am prezentat la editură, după ce mi-a citit romanul, s-a uitat la mine doar cu coada ochiului, de parcă aș fi avut obrazul tumefiat de un abces, pentru ca apoi să-și fixeze privirile într-un ungher, chicotind stânjenit la răstimpuri. Boțea manuscrisul fără nici un rost, pufnind, cât despre întrebările pe care mi le punea, mi se păreau scornite de mintea unui smintit. Fără să sufle o vorbă despre romanul în sine, mă întreba de unde eram și din ce hrubă răsărisem, dacă scriam de multă vreme și de ce nu auzise până atunci de mine, ba mi-a trântit și o întrebare, din punctul meu de vedere absolut idioată: cine mi-a vârât în cap să scriu un roman pe o temă atât de stranie. (Cap. 13, p. 175-176)

Așa începe unul dintre cele mai tulburătoare episoade ale cărții, povestea distrugerii celui prin care adevărul iese la iveală. Cartea care încă nu există – este doar un manuscris – trebuie anihilată. Nu făcută să dispară, pentru că, odată spus, adevărul nu mai poate fi redus la tăcere, ci doar contaminat de minciună. Romanul incriminat trebuie „înfierat”; ceea ce spune el trebuie discreditat. Autorul este cel care trebuie redus la tăcere și făcut să dispară. E greu să nu citești episodul judecății de intenție căreia îi cade victimă maestrul ca pe o re-editare a procesului lui Yeshua care-l are în rol principal pe Pilat din Pont. Nu doar pentru că în ambele cazuri nevinovatul plătește; cât pentru că ambele cazuri revelează impostura și ignoranța celorlalți, dezvăluindu-le și judecându-le indirect păcatele, ajungând până la ceea ce Bulgakov ne spune că este rădăcina tuturor relelor și păcatul cel mai mare dintre toate, lașitatea.

Articolele incriminatorii, ia aminte, nu încetaseră să apară. Primele n-au făcut decât să-mi stârnească râsul. Dar, pe măsură ce se înmulțeau, atitudinea mea față de ele se schimba. După amuzament, a urmat al doilea stadiu – stupefacția. În fiecare rând, literalmente în fiecare rând al acestor articole, se simțea ceva fals, o extraordinară degringoladă și lipsă de convingere, în pofida tonului categoric și amenințător. Tot timpul mi s-a părut, și nu m-am putut dezbăra de această senzație, că autorii acestor articole scriau altceva decât voiau să spună și că tocmai din asta izvora furia lor. (p. 179)

Complicitățile regimului sunt folosite tocmai pentru a ascunde „vinovăția și furia” pe care developarea adevărului ni le pune, fiecăruia, sub ochi. În acest sens, putem vedea intervenția fantasticului, apariția diavolilor, ca pe un „truc” teatral care suspendă, pe moment, țesătura complicității, produce breșe în alianțele tradiționale și izolează actorii, obligându-i să trăiască până la capăt sentimentele de vinovăție și furie pe care le produce recunoașterea publică a propriei lașități. Putem citi capitolul despre spectacolul diavolilor de la teatrul de varietăți  ca pe o eboșă a tuturor acestor tehnici de dezvăluire. Ce fac diavolii este să-i pună pe moscoviți în fața propriei lor goliciuni, plasându-i într-un spațiu plin de oglinzi unde nu pot să se ascundă nici de ceilalți, nici de propria lor privire. Unde sunt obligați să-și exhibe, dar și să-și contemple păcatele: lăcomia, stupizenia, cruzimea, răutatea…

E interesant că diavolii nu pedepsesc ci demască. Scot straturile succesive de ipocrizie și minciuni existențiale, lăsând omul fără apărare în fața a ceea ce este, cu adevărat. Ori, personajele Moscovei lui Bulgakov sunt, de fapt, foarte mărunte, atunci când toate măștile cad: impostori teatrali sau impostori tăcuți, bețivi, mincinoși, mici canalii, oameni sufocați de invidie sau de răutate, cei care supraviețuiesc în mijlocul unor învârteli mărunte (administratorul de bloc, femeia de serviciu), turnători, colaboratori etc. Ce au în comun toți aceștia e că trăiesc în miciună. În parte, pentru că sunt siliți să trăiască astfel, de un regim criminal. Dar și pentru că sub măști mincinoase își ascund insuficiența și impostura. Când diavolul le smulge masca, descoperim ce se află dedesubt: un „moșneag albit înainte de vreme”, sau un om bolnav care nu mai are mult de trăit (și care făcea mari eforturi să nu ia la cunoștință semnele bolii de care suferea deja), un impostor care știe prea bine că se ascunde sub haine de împrumut (ca în cazul directorului din care mai rămâne numai vocea și costumul, transformare care nu-l împiedică nici să ridice tonul, nici să ștampileze hârtii).

Emblemele terorii

S-a vorbit mult despre personajele lui Bugakov; despre marea diversitate, despre numărul lor extrem de mare – la prima lectură, romanul vă poate părea înțesat de personaje, fiecare cu numele și cu povestea lui. Firele tuturor acestor povești de întretaie și se împletesc și foarte adesea personaje care apar fragmentar se dovedesc extrem de importante în economia, sau în arhitectonica poveștii luate în ansamblu. Multe din aceste personaje sunt memorabile; multe par personaje cu „cheie”, enigme special fabricate pentru a ne sfârni curiozitatea. Este Koroviev-Fagot, diavolul dirijor de cor un alter-ego al autorului însuși? Ce rol joacă poetul Ivan, cel care trece printr-un episod similar convertirii și devine un soi de pseudo-discipol al Maestrului? De ce diavolii par să joace de atâtea ori de partea binelui?

            Fără a avea pretenția unei interpretări exhaustive, v-aș propune o cheie de lectură care pleacă de la rolul emblematic al unor personaje și situații. Cred că ne-ar putea folosi să ne raportăm la romanul lui Bulgakov cu câte ceva din ceea ce a fost numit „gândirea emblematică”, o caracteristică pentru literatura sau filosofia Renașterii sau modernității timpurii. Emblemele sunt metafore, figuri sau imagini poetice cărora un autor le fixează înțelesul, stabilind ca ele să reprezinte o situație sau un set de situații determinate.  După care, emblemele sunt folosite ca „device-uri” pedagogice, euristice sau mnemotehnice. Ele ne vor fixa în memorie imagini memorabile, imagini care ne pun pe gânduri și ne trezesc curiozitatea, ne aprind imaginația, sau chiar nostalgia. Câți dintre îndrăgostiți n-au visat la cele două camere în demisolul liniștit, din grădina de liliac, unde se consumă povestea de dragoste dintre Maestru și Margareta? Câți cititori n-au fost urmăriți – uneori și în vis – de o scenă emblematică sau alta din acest roman cu totul special? Cred că înțelegem mai bine despre ce este vorba în Maestrul și Margareta dacă citim prin prisma gândirii emblematice.

            În crearea unei embleme, metafora sau imaginea poetică își pierd din sensuri, dar câștigă în claritate și, adesea, și în adâncime. Bulgakov este un maestru în crearea unor astfel de imagini emblematice. Unul dintre diavoli, Behemoth, ni se prezintă la un moment dat, în formă emblematică, ca „un motan negru care duce subsuoară un primus”. E o imagine pe care e greu să o uiți; o imagine care „prinde” în ea un întreg mănunchi de simboluri și trimiteri la epoca „locuirii în comun” (pentru care stă, ca simbol, primusul) la distorsiunile și urâțirea pe care aceasta o produce. O altă imagine: tichia maestrului pe care Margareta brodează un M. Singurul lucru care mai rămâne întreg într-un om al cărui destin a fost frânt și care se regăsește, într-o iarnă geroasă, într-un palton cu toți nasturii tăiați, fără adăpost, pe o stradă din Moscova. Maestrul nu mai are nume; nu mai are identitate. Amintirile lui despre trecut sunt vagi, așa cum se vede din povestea pe care i-o spune lui Ivan. Tot ce mai are, ca element de identificare, emblema care-i va urmări pe mulți cititori, e tichia zdrențuită pe care Ea a cusut un M. Este obiectul cel mai de preț și cel care, în același timp, îi dă un sentiment de siguranță și apartenență. Iată doar două dintre emblemele care ne fixează în memorie elementele principale ale lumii în care domnește teroarea. O teroare despre care nu se poate vorbi altfel decât prin metafore și imagini, dar pe care tot imaginile o dezvăluie, demascând-o.

….. Și alte embleme

Bulgakov folosește abundent embleme: pentru a ne face cu ochiul, semnalându-ne că suntem mai deștepți decât personajele (ca în capitolul I, unde referințele la bastonul cu cap de pudel și ochii de culori diferite a lui Woland, trec pe lângă Ivan și Berlioz), pentru a ne fixa în memorie un personaj sau o situație, sau pentru a ne provoca să gândim, să trasăm paralele sau să ne întrebăm despre ce este vorba, ca în situația unora din personajele care apar la Balul Satanei. Unde capul lui Berlioz este adus pe o tavă, și trezit la viață doar pentru a i se comunica că în lumea aceasta fiecare primește ceea ce și-a dorit.

Totul s-a împlinit, nu-i așa? Continuă Woland, privind drept în acei ochi. Capul ți-a fost tăit de o femeie, ședința n-am mai avut loc și eu locuiesc în apartamentul dumitale. Iată niște fapte. Și faptele sunt lucrurile cele mai îndărătnice din lume. Dar ceea ce ne interesează acum este ceea ce o să urmeze, și nu faptele deja consumate. Ai fost dintotdeauna un adept înfocat al teoriei potrivit căreia, când unui om i se retează capul, viața lui încetează, iar el însuși se preface în scrum și se pierde în neființă. Îmi face plăcere să îți comunic, de față cu oaspeții mei, deși prezența lor demonstrează cu totul alt principiu, că teoria dumitale nu e lipsită nici de miez, nici de ingeniozitate. De altminteri, toate teoriile sunt din același aluat. Există bunăoară, una potrivit căreia fiecăruia i se va da după credința sa. Așa să fie! Dumneata dipsari în neființă, iar eu voi fi bucuros să beau – din cupa în care te vei transforma chiar acum – pentru ființă!

Woland ridică spada. În clipa următoare, pielea capului de pe tavă se înnegri și se zbârci, apoi se dezlipi, bucăți-bucăți, ochii dispărură, și, curând, Margareta văzu pe tipsia aceea o tigvă gălbuie, cu ochi de smarald și dinți de mărgăritar, montată pe un picior de aur. (p. 339-340)

Unele din emblemele romanului lui Bulgakov au intrat demult în folclorul modernilor. „Iadul îmbrăcat în frac”, ploaia de bani de la Teatrul de Varietăți (care face uneori parte din reprezentațiile contemporane ale Faust-ului de Gounod), capul-cupă cu otravă, „manuscrisele nu ard” sunt doar câteva exemple. Alte embleme își păstrează încă o parte din caracterul lor esoteric. Chiar dacă memorabile, ele par să funcționeze mai ales la nivelul la care ne stârnesc curiozitatea și ne inflamează imaginația. Așteaptă să fie citite, imaginate și să devină parte din mitologia personală a fiecăruia dintre noi.

Published by

danajalobeanu

Associate Professor in Philosophy, Department of Theoretical Philosophy, University of Bucharest.

One thought on “Un asfințit ce nu se mai termină….”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s