Poveștile științei moderne

Dana Jalobeanu

(Lawrence Lipking, What Galileo Saw. Imagining the Scientific Revolution, Ithaca: Cornell University Press, 2014)

Când începe Revoluția Științifică? Dacă ceea ce căutăm este un debut spectaculos, un eveniment fondator și cu consecințe radicale, sau o poveste care să ne aprindă imaginația, atunci publicarea, în Martie 1610 a unul mic tratat, intitulat simplu Mesagerul stelar (sau, după alții Mesajul venit din stele, sintagma latină Sidereus nuncius permițând ambele traduceri) poate fi un bun candidat. Și acesta este evenimentul pe care ni-l propune Lawrence Lipking într-una dintre cele mai recente și cele mai provocatoare cărți pe această temă, mult discutată, a Revoluției Științifice.

galileomoon3După ce Galileo Galilei comunică lumii cum arată cerul văzut prin telescop, astronomia, matematica, filosofia naturală se modifică radical iar privirea modernilor își pierde cu totul inocența. Evenimentele epocale, însă, nu apar fără o perioadă preparatorie; sunt lucruri, acolo, care le pregătesc. Astfel încât cineva ar putea plasa debutul Revoluției Științifice ceva mai devreme, în vara anului 1609, când mai mulți astronomi și matematicieni au realizat ce se poate obține îndreptând spre cer un instrument nou-descoperit în care, prin combinarea a două lentile (ințial lentile simple de ochelari), se obținea un ochean (sau un „tun-ochelar” cum i se mai spunea acestui instrument, în preistoria lui glorioasă) care aducea lucrurile mai aproape, mărindu-le de câteva ori.

moonNu știm sigur câți s-au uitat prin ochean la stele în vara aceea și în toamna care a urmat. Până nu demult se vorbea doar de Galileo, care începe să studieze luna prin telescop în toamna lui 1609. Relativ recent, pe listă se mai adaugă Thomas Harriot, cel care a desenat o hartă a lunii datată August 1609. Cercetătorii au descoperit corespondența lui Harriot cu alți matematicieni și astronomi englezi. Probabil că pe listă ar mai putea fi adăugat și William Gilbert (ale cărui manuscrise, din nefericire, au dispărut). Și s-ar putea să mai fi fost și alții. Ce știm însă, sigur, e că nimeni n-a descris ce-a văzut în termenii în care a făcut-o Galileo Galilei, în Sidereus Nuncius.

„Acum, să vorbim [….] despre fața Lunii care este îndreptată către privirea noastră. Pentru o mai bună înțelegere, împart emisfera în două părți: una mai luminoasă și cealaltă mai întunecată: cea luminoasă pare să înconjoare și să umple toată emisfera, cea întunecată acoperă fața Lunicii ca un nor și o preară cu pete. Aceste pete, destul de întunecate și de mari, vizibile oricui, au fost observate dintotdeauna […] spre deosebire de alte pete, de mai mici dimensiuni, dar atât de multe încât acoperă toată suprafața lunară, și în mod special partea mai luminoasă; iar acestea n-au fost văzute de nimeni înaintea noastră. Examinarea repetată a acestor pete ne-a condus la convingerea că suprafața Lunii nu este netedă, uniformă și perfect sferică, așa cum numeroși filosofi au crezut despre ea și despre celelalte corpuri cerești, ci e inegală, rugoasă, plină de cavități și excrescențe, întocmai ca suprafața Pământului, presărată cu lanțuri de munți și cu văi adânci”. ( Galileo Galilei, Sidereus nuncius sau anunțul stelar, traducere Gheorghe Stratan, Humanitas 2018, 76-77)

Ce poate fi mai clar și mai lămuritor? Luna nu e un corp strălucitor, neted și imaterial, cum susținea filosofia tradițională (pentru care corpurile cerești erau făurite dintr-un alt fel de substanță decât substanța composită a lumii sublunare) ci unul material, foarte asemănător cu Pământul. Suprafața lunară, spune Galileo,

[…] arată precum acele vase de sticlă care, introduse încă incandescente în apa rece, dobândesc o suprafață dantelată și neuniformă, astfel că lumea le zice pahare de gheață. (Sidereus nuncius sau anunțul stelar, 81)

Remarcați analogia cu un obiect familiar (și care, trădează, în același timp, familiaritatea lui Galileo cu atelerierele sticlarilor de la Murano). Sidereus nuncius e plin de astfel de analogii prin care ceea ce putem vedea prin telescop este redus la experiențele familiare. Marele crater lunar desenat în gravurile atașate volumului este asemuit cu „o depresiune de dimensiunile Boemiei.”  În termenii lui Van Helden, întreg volumul este scris astfel încât cititorul să aibă impresia că instrumentul însuși dezvăluie luna „așa cum e”, că nu există nicio mediere, nicio interpretare între ceea ce citim și ceea ce a văzut Galileo, când s-a uitat prima oară prin telescop.

Dar, desigur, n-a fost chiar așa. Experiența privirii lunii prin telescop i-a reușit numai lui Galileo; niciunul dintre precursorii săi n-a văzut munți, văi sau cratere în același fel în care le-a văzut/explicat Galileo. Și prea puțini dintre contemporani au fost în stare să observe, chiar și cu Sidereus nuncius drept ghid, relieful lunar. Așa cum a fost adesea discutat, observațiile raportate în Sidereus nuncius sunt reconstrucții interpretative făcute cu măiestrie. Ele reproduc detalii ale observațiilor astronomice recompuse ca într-un puzzle asamblat nu doar pentru a ne arăta, ci și pentru a ne educa și ilumina. Anumite trăsături ale Lunii (precum craterul de pe terminator) sunt reprezentate mărit în raport cu altele; desenul elimină unele detalii și atrage atenția asupra altora. Chiar și acuarelele inițiale, pictate de Galileo chiar în timp ce se uita la lună, sunt un (altfel de) puzzle; o imagine recompusă din observațiile succesive (prin telescopul său, Galileo putea vedea maximum ¼ din discul lunar la un moment dat).

Parcursul lui Galileo de la observație la publicare este, probabil, cel mai studiat episod din istoria științei. El este episodul fondator prin excelență, cel care ne arată gândirea științifică în acțiune, desfășurată, de la prima observație la prima idee, apoi la întrebarea „Cum s-ar putea toate acestea spune și altora?”, la construcția teoretică urmată de testare, re-teoretizare și comunicarea finală (și triumfală). Iată cum se deschide cartea lui Lipking:

„Ce a văzut Galileo, când s-a uitat spre cer cu instrumentul său improvizat a fost o sursă de fascinație în ultimii 400 de ani. Avem ceva care pune împreună un act privat, intim – eforturile unui individ de a înțelege imaginile care i se prezintă, la un moment dat – cu un eveniment istoric zguduitor, epocal – fondator pentru făurirea lumii moderne. Toată lumea este de acord că ceva extrem de important s-a întâmplat în acel moment. Și totuși, fiecare dintre aspectele acestui eveniment sunt deschise interpretării. Nimeni nu știe, desigur, cu exactitate, ce a văzut Galileo. Iar dovezile prezentate de el, în frumoase acuarele și gravuri, în măiestrite descrieri verbale, nu pot înregistra în nici un fel aceste prime impresii; ele sunt, mai curând, reflecții ulterioare. Nici nu putem spune că ceea ce a văzut vorbește de la sine. Dacă Galileo a început o revoluție, înțelesul acestei revoluții n-a fost încă pe deplin stabilit”. (ix)

Cartea lui Lipking ne propune o reconstrucție originală și adesea total neașteptată a episoadelor acestei revoluții. O reconstrucție în centrul căreia se află imaginația. Mai precis, fantasia, puterea (sau facultatea) creatoare a Renașterii, metoda asociată acesteia, poetica (arta creației, în sensul tradițional aristotelic) și produsele acestora din care istoria științei selecționează, adesea barbar, doar câteva (acelea care se potrivesc istoriografiei curente). Așa cum ne spune Lipking în introducere, există trei povești ale Revoluției științifice și nașterii științei moderne, aflate, de ceva vreme, în competiție unele cu altele. Prima leagă apariția modernității de „dezvrăjirea lumii”, a doua de „mecanizarea imaginii lumii” și înlocuirea vitalismului cu mecanicismul. A treia leagă apariția științei moderne de emergența unui limbaj matematic și a „matematizării științelor”. Niciuna dintre cele trei nu a reușit să câștige disputa, astfel încât jocul se joacă încă. Ce au toate trei în comun, însă, ne spune Lipking (preluând, aici o teză formulată de Ioan Petru Culianu în anii 80) este „demonizarea imaginației”. Revoluția științifică ne este deci prezentată ca înfrângerea imaginației de către știință (Culianu ar fi spus: înlocuirea artelor renascentiste ale imaginației de către știința modernă a naturii).

Ce e interesant la cartea lui Lipking e că ea nu ne propune un al patrulea model istoriografic. Lipking ne spune pur și simplu povestea unor episoade centrale ale Revoluției științifice: fiecare capitol țese câte o poveste și toate aceste povești alcătuiesc un întreg caleidoscop în care artele frumoase, literatura și alte forme ale poeticii (istoria naturală, de pildă) se împletesc armonios cu matematica, fizica și filosofia experimentală. Personajele acestor povești sunt Galileo și Kepler, Bacon și Descartes, Hooke și Newton dar, în egală măsură, și John Milton, John Donne, Shakespeare, John Davies, Thomas Browne și Samuel Johnson. Lipking ne propune să ne imaginăm „o lume în care știința, literatura și arta nu sunt închise în compartimente separate”, o lume în care „Revoluția Științifică a adus noi tipuri de discurs și noi tipuri de arte; și în care, adesea, aceeași persoană era un maestru în ambele aceste direcții.” (xiv)

Cartea lui Lipking nu se citește ușor; autorul vă poartă, cu eleganță și erudiție, prin surse dintre cele mai neașteptate. E de admirat eleganța cu care manevrează o bibliografie enormă și foarte diversă, fiind capabil să rezume și să problematizeze pe o scară interpretativă care se întinde de la Milton și Shakespeare la Wolfgang Pauli și Hugo von Hoffmanstal. Unele capitole sunt mai „cuminți” și spun povești deja spuse, reconstruite din surse secundare mai mult sau mai puțin standard (cum ar fi cele două capitole despre Newton, The Making of Genius). Altele, însă, sunt îndrăznețe și provocatoare pentru imaginația cititorului. Capitolele despre Galileo discută o întreagă filosofie a percepției pornind de la o „fabulă a sunetului” din Il saggiatore. Capitolul despre Descartes se construiește pe o interpretare a faimoaselor vise carteziene (oferite cititorului într-un apendice). Acestea ne oferă, după Lipking, in nuce dezlegarea faimoasei enigme a atitudinii duale manifestate de Descartes când e vorba de imaginație. Capitolul despre Bacon discută teoria idolilor pentru a critica istoriografia canonică a poeziei metafizice renascentiste (originând, ea însăși, în teza „dezvrăjirii lumii”). Fiecare capitol ne spune o poveste despre interacțiunile, adesea neașteptate, între literatură și filosofie, arte (frumoase) și științe (tari). Sunt multe povești în cartea lui Lipking (care s-ar fi putut numi „stories of science”). Printre ele, evident, și povestea poveștilor, cea care, dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventată: povestea Revoluției Științifice.

„Puține povești au avut mai multă putere să dea seama de istoria modernă, într-un mod care, imaginativ, să facă sens. De la Faust la Frankenstein, căutarea filosofului naturii exemplifică nu doar ceea ce i-a înfricoșat pe oameni, ci și ceea ce ei au dorit, cunoașterea care te poartă pe aripile ei spre viitor. Aparent, aceste povești prudențiale denunță hybrisul savantului nebun. În interiorul lor, însă, se ascunde mesajul secret: tentația progresului tehnologic care ar putea îmbunătăți viața umană. Faust a inventat tiparul (după Heinrich Heine) și a deschis drumul spre World Wide Web; copiii lui Frankenstein au evoluat, devenind bebeluși fabricați în eprubetă. Între timp, statutul legendar al proto-savanților modernității timpurii a continuat să crească. Nava spațială Galileo a explorat lunile lui Jupiter, în timp ce relicvele lui Galileo rivalizează cu cele ale sfinților. Satelitul Kepler, lansat de NASA în 2009, a investigat telescopic Calea Lactee, în căutarea de planete ce ar putea găzdui forme de viață extraterestră. Numele însele ne vorbesc despre explorare și minunare, și aceste asociații nu pot fi șterse. Chiar mai mult decât descoperirea Lumii noi, descoperirea noului univers, și a noi sensuri ale posibilității umane este o poveste atât de bine stablită încât chiar și cei care o atacă se pot lăuda că fac ceva important. Însuși înțelesul modernității și modul în care modernii se definesc pe ei înșiși depinde de Revoluția Științifică. Dacă aceasta n-a existat – și, poate, n-a existat – locul ei ar trebui umplut cu o altă poveste”. (219)

Published by

danajalobeanu

Associate Professor in Philosophy, Department of Theoretical Philosophy, University of Bucharest.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s