I se spunea Magnificul, și asta încă din timpul vieții. O viață care a început în perioada în care Florența devenea un fel de capitală filosofică a Europei, locul unde apăreau la suprafață, după secole de uitare, manuscrisele lui Platon, locul în care Marsilio Ficino realizează prima traducere integrală a dialogurilor lui Platon în limba … Continue reading Poezie, politica și filosofie în Florența lui Lorenzo de Medici
Antichitatea târzie este eclectică. Îl citește pe Platon prin Aristotel și adaugă „la pachet” Plotin, Porfir, Pitagora, eventual și puțin stoicism. La fel este Renașterea, ba chiar și modernitatea timpurie. Filosofii par dispuși să creadă că adevărul e unul și că filosofia l-a văzut din diferite unghiuri, fiecare școală descoperind câte puțin, ridicând câte un colț din vălul aparențelor. Că, mai devreme sau mai târziu, vom putea asambla din aceste viziuni limitate și mici fragmente de adevăr filosofii vor asambla, ca într-un puzzle, bucăți tot mai mari din lumea „așa cum e cu adevărat.”
O singură școală filosofică a fost mereu exclusă de la această întreprindere eclectic-colaborativă. O singură școală filosofică a fost mereu identificată ca cea de la care nu se poate lua nimic. A fost, mereu, „cealaltă filosofie”.
În seara asta, ca parte a Bucharest Science Festival, Cafeneaua filosofică online găzduiește o discuție despre „cele două culturi”. Cum stau, una față de alta, știința și umanioarele? Ce istorie are sintagma „cele două culturi”? Despre ce este ea de fapt? Despre relația dintre discipline? Despre ce educație?
Puține sintagme au ajuns atât de celebre ca „cele două culturi”. Un termen folosit masiv în secolul XX pentru a desemna prăpastia care se cască între științe și disciplinele umaniste. O prăpastie care trebuie eventual umplută cu o „a treia cultură”. Sau peste care trebuie aruncate punți. Pe ce se întemeiază, oare, succesul și fascinația exercitată de această dezbastere?
Când a apărut, în 1719, romanul nu fusese încă inventat. Am putea spune, probabil, că Robinson Crusoe a contribuit substanțial la definirea acestui gen literar nou, care ne este, azi, atât de familiar.
What is Renaissance magic? What connects the seemingly very different enterprises of Marsilio Ficino (De vita libri tres), Cornelius Agrippa, Giordano Bruno (De vinculis), Giovan Battista della Porta (Magia naturalis) and Francis Bacon? In what sense their projects of a natural magic are about the same thing?
Let's talk about books 