A scris adevărate imnuri închinate prieteniei, generozității, curajului. A vorbit despre datoria de a fi umani, binevoitori, darnici și îngăduitori – dincolo de diviziunile de clasă, avere, rasă, gen. Cititori entuziasmați descoperă în scrierile lui o pedagogie a înfrânării; o filosofie a datoriei; o psihologie cognitivă avant la lettre, care ne propune să înțelegem rațional elementele degradante și umilitoare ale condiției umane. Pliniu cel Bătrân îl numea princeps eruditorum – prințul înțelepților. Tacitus, însă, și Dio Cassius, îi spuneau altfel: învățătorul tiranului. Tiranul în cauză era Nero, căruia Seneca i-a predat retorică și istorie și i-a fost aproape în anii de formare.... dar și câțiva ani (buni) mai târziu, până când tiranul i-a ordonat să se sinucidă (în ceea ce este considerată, și azi, cea mai spectaculoasă scenă de sinucidere a antichității, relatată pe larg de Tacitus, în Anale). A fost amicus principiis, sfătuitor și consilier; a fost senator și consul într-o Romă care scăpase de nebunia sadică a unui Caligula pentru a da de nebunia paranoidă a lui Nero. Și a rămas o enigmă. Pentru contemporani, pentru discipoli... și pentru generații întregi de admiratori și detractori, până în ziua de azi. Cine a fost, de fapt, Lucius Aeneus Seneca?