Ce le datorează modernii epicureicilor

Cu toții am auzit lucruri despre doctrina epicureicilor însă puțini știm cât de mult i-a influențat pe filosofii moderni. Ideea pe care o regăsim în această lucrare este cu adevărat captivantă: epicureicii înrâuresc filosofia modernă, însă ideile lor ajung cu aceasta să ne influențeze și pe noi. Filosofia modernă își găsește în ideile epicureicilor  o structură pe care să își articuleze propriile teze. Deși lucrarea, nu este adecvată pentru cercetători, ea reușește să stimuleze în cititor noi idei de cercetare.

Newton and Alchemy II: B.J.T. Dobbs’ “The Hunting of the Greene Lyon” and the Jungian Interpretation of Alchemy

In 1975, the first book-length treatment of Newton and alchemy appeared in print: Betty Jo Teeter Dobbs’ The Foundations of Newton’s Alchemy, or “The Hunting of the Greene Lyon” (Cambridge University Press). Dobbs (1930-1994), a historian of science from the Deep American South, certainly deserves more than a dry Wikipedia stub, for her work marked a new era in the study of Newton and alchemy. The Hunting of the Greene Lyon firmly established the topic as a valid field of scholarly inquiry.

Newton and Alchemy I: John Maynard Keynes and the Myth of Newton the Magician

On 13 and 14 July 1936, a huge amount of private papers of Isaac Newton belonging to Viscount Lymington were auctioned at Sotheby’s in London. The auction was not a big success: the entire collection only raised £9,000 (this would be c. £640,000 today according to this calculator).[1] Still, the auction drew the attention of one famous man – the economist John Maynard Keynes (1883-1946), who ended up buying many of the papers. There were two main subjects addressed by Newton’s private papers: alchemy and theology. Keynes was mainly interested in the alchemical papers, while a Jewish scholar and collector, Abraham Yahuda, bought most of the theological ones.[2]

Cum ar arăta ediția ideală a corespondenței dintre Leibniz și Samuel Clarke

Corespondența dintre Leibniz și Samuel Clarke e cel mai faimos schimb epistolar din veacul al XVIII-lea. În fapt, e moștenirea secolului al XVII-lea pentru cel de-al XVIII-lea, un compendiu al problemelor pe care cel dintâi le-a lăsat de rezolvat celui din urmă. Nu putem înțelege celebrele argumente ale lui Kant despre spațiu și timp din Critica rațunii pure, nici Scrisorile lui Euler către o prințesă germană – pentru a da două exemple care vin rapid în minte – fără a avea drept fundal corespondența Leibniz–Clarke. E poate și cea mai bună ilustrare pentru acea sinteză unică între teologie, fizică și filosofie de care vorbea Funkenstein, căci parcă nicăieri nu e mai evidentă unitatea și interdependența dintre ele. Marea dispută dintre Newton și Leibniz s-a pe toate aceste planuri, plus cel politic, și pentru a desluși dedesubturile Corespondenței e nevoie de o investigație minuțioasă care să înceapă cel puțin din anii 1670, de la primul schimb de scrisori, foarte amical, dintre cei doi. Contextul e stufos, printre cele mai fascinante pentru istoric; însă nu mai mică e delectarea pentru filosoful fără astfel de veleități și care citește textul pur și simplu: din punct de vedere filosofic, Corespondența e – cu un cuvânt cam tocit, dar precis – o bijuterie.