Știința care nu există (încă?)

Dana Jalobeanu

Lee McIntyre, Dark Ages. The Case for a Science of Human Behavior, MIT Press, 2006

Trăim într-o lume invadată de discursuri care se pretind „științifice” – le întâlnim la tot pasul, în presă, social-media, la școală sau pe stradă. Unele ne organizează viața: ce și cât mâncăm, cum dormim, ce citim, ce meserii alegem pentru copiii noștri, cum ne ferim de soare, luăm sau nu vitamine, e oare bine să bem și a treia cafea a zilei, sunt 2 litri de apă pe zi suficienți, dar 10.000 de pași, poate și 4000 e destul… În jurul nostru e plin de oameni care pretind că știu răspunsurile la aceste întrebări și că ele sunt „fundamentate științific”. Nici marile întrebări nu rămân fără răspuns. Suntem singuri în univers? Au animalele conștiință? Au plantele senzații? (oare suferă morcovul, când e dat pe răzătoare?) Cine va câștiga alegerile? E plin de cărți, bloguri, filmulețe pe youtube care răspund la aceste întrebări.

Și totuși, în ciuda aparențelor, cu știința ne întâlnim rar în viața de zi cu zi. E mult mai probabil ca blogul, articolul de ziar sau cartea pe care o citiți să fie, în cel mai bun caz, un discurs de popularizare sau, în cel mai rău, unul marcat de impostură.

Știința are, uneori, răspunsuri. Dar sunt un tip special de răspunsuri – unele care duc mai departe, către alte întrebări. Insă științele reprezintă o foarte mică parte din domeniul cunoașterii. Dincolo de ele există o zonă gri în care se găsesc diferite tipuri de discursuri. Unele care au fost odată științe, dar nu mai sunt (uneori li se spune științe vestigiale – gândiți-vă la alchimie, de exemplu, sau la fizionomie). Multe altele pretind că sunt științe – în cele mai diverse moduri posibile. Sub numele de „pseudo-științe” se ascund tot felul de discursuri, foarte diferite între ele. Poate de asta, în ultimii ani, literatura dedicată pseudo-științelor a explodat – avem nu doar cărți, ci și dicționare și enciclopedii care ne ajută să navigăm în lumea acestor „cunoașteri alternative”. Ele sunt, de cele mai multe ori, forme de impostură. Sau nu?

În zona gri dintre cunoașterea comună și științe mai există niște forme interesante de discurs – ele țin de zonele încercărilor de cunoaștere care nu sunt încă științe. Și despre unele dintre ele este vorba în această carte.

Dintre multele cărți ale lui Lee McIntyre, aceasta mi-a plăcut cel mai mult. Pentru că nu vorbește doar despre știință și pseudo-științe, despre cum putem identifica și izola discursurile de tip fake news și bazaconiile ci despre cea mai importantă dintre științele care nu există încă. O știință a comportamentului uman.

Cum, veți, spune, dar psihologia? Dar științele sociale? Nu avem, oare o largă gamă de științe care exact de asta se ocupă? McIntyre spune că nu. Ele reprezintă un alt tip de discurs, unul fără puterea explicativă și predictivă pe care o are știința propriu-zisă. Cartea vă va surprinde, încă de la primele pagini.

Există o enormă distanță între succesul cu care înțelegem natura și eșecul de a ne înțelege pe noi înșine. Am construit sateliți și faxuri cu care transmitem povești despre o cruzime barbară care par să provină din trecutul îndepărtat al strămoșilor noștri. Avem arme de război tot mai sofisticate, și niciun fel de înțelegere a cauzelor care produc războaiele. Terorismul, crima, războiul și sărăcia continuă să se răspândească libere pe glob, în principal pentru că nu știm cu le-am putea opri. Suntem la fel de ignoranți cu privire la relațiile cauză-efect din spatele propriului nostru comportament, cum erau odinioară cei din secolele IX-X cu privire la cauzele bolilor, foametei, eclipselor și dezastrelor naturale. Trăim azi în ceea ce va fi numit, în viitor, Evul Întunecat al gândirii umane cu privire la problemele sociale.

Evul întunecat, sau Evul Mediu timpuriu, sunt acei aproape 600 de ani dintre ceea ce se numește „sfârșitul antichității” și ceea ce se numește Evul mediu târziu, sau „renașterea secolului al XII-lea” . Este o perioadă despre care știm destul de puțin – dar ceea ce știm ne îndreptățește să o vedem ca pe o perioadă în care știința și cunoașterea au fost eclipsate. Umanitatea a funcționat într-un mod de supraviețuire. Din care a ieșit redescoperind cultura și știința antichității – mai întâi în Evul Mediu târziu, care a fost o perioadă de înflorire a artelor și „literelor” (marile traduceri în latină ale filosofiei grecești, enciclopediile care încercau să adune între aceleași coperți „toată cunoașterea”), iar apoi Renașterea, în care artele și științele prind, în sfârșit, aripi. McIntyre vede acești ani de întunecare ca pe un fel de argument în favoarea unei teze mai generale: aceea că științele au nevoie de condiții speciale pentru a funcționa. Există o fragilitate a cunoașterii științifice – care are nevoie, pentru a funcționa, de deschidere culturală, de resurse, de tradiție… și de libertate. Știința pune întrebări incomode și funcționează într-un spațiu liber de dogmatism. Nu toate epocile oferă aceste condiții. Și doar în acele epoci în care aceste condiții sunt îndeplinite au avut loc progrese ale științelor.

În Renaștere, științele naturii au avut adesea de înfruntat cenzura instituțională – dar aceasta a fost mai puțin opresivă decât în Evul Mediu, când anumite chestiuni pur și simplu nu se puteau discuta. Este universul infinit în spațiu și timp? Există și alte sisteme solare, și alte planete asemenea Pământului? Este luna asemănătoare cu Pământul? Este pământul o planetă? Există apă și viață și în alte locuri în univers? Iată câteva întrebări care au existat de mii de ani în mintea filosofilor – dar care nu puteau fi adresate în mod serios, nici explorate cu adevărat. Ele au avut nevoie de Renaștere pentru a putea fi formulate ca întrebări de lucru pentru științele a ceea ce a devenit cunoscut apoi drept epoca modernă (sau epoca revoluției științifice).

Teza tare a cărții lui McIntyre este că întrebările cu privire la comportamentul uman (individual și în societate), întrebările care ar putea ajunge să stea la baza unei științe a comportamentului uman, sunt încă interzise. La fel de interzise cum erau, în Evul Întunecat, întrebările cu privire la natură (și structura universului). Există o bază biologică a cruzimii umane? Dar o corelație între coeficientul de inteligență și forma de guvernare? Dar între coeficientul de inteligență și zona geografică de proveniență? Există diferențe structurale între creierul bărbaților și cel al femeilor? Sunt câteva dintre exemplele lui McIntyre de „întrebări interzise”. Intrebări care nu pot constitui nuclee ale unor programe de cercetare. Nu poți strânge fonduri să investighezi și să experimentezi, să aduni date empirice în favoarea vreunuia dintre răspunsurile posibile la aceste întrebări.

De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că vorbim de întrebări încărcate emoțional, colorate ideologic, întrebări cu un singur răspuns. Dar este, oare, un răspuns întemeiat științific? Nu cumva, așa cum spune McIntyre, „ne e frică de adevăr atunci când nu se suprapune peste prejudecățile noastre”? În sensul acesta trăim încă un ev mediu timpuriu al științelor sociale. Căci

Înfricoșați cu privire la ce am putea afla despre noi înșine, universitarii de azi se pun de-a curmezișul unei științe a comportamentului uman exact în același fel în care clericii de odinioară au încercat să oprească revoluția începută de un Copernic sau Galileo.

Dar ce ar însemna o știință a comportamentului uman? Este ea posibilă? Dacă împingem analogia cu științele naturii mai departe, ar însemna să ajungem în punctul în care întrebările cu privire la noi înșine ar fi tratate cu instrumentele de cercetare și măsurate cu măsurile științei. Cu detașare obiectivă, metodologie de cercetare transparentă, experimente replicabile (și replicate), colaborare (și competiție) între cercetători. Dar mai ales, investigând nu doar teoriile care ne plac, ci și cele care nu ne plac.

Dar vrem, oare, o știință a comportamentului uman? Suntem dispuși să căutăm în mod serios legile ei, așa cum Galileo, Kepler și Newton au căutat legile naturii? Cartea lui McIntyre e interesantă și provocatoare. Ca o oglindă pusă în fața propriilor noastre prejudecăți. Recunosc că nu cred în posibilitatea unei științe de tipul celui pe care o caută autorul. Nu cred că există legi ale comportamentului uman, și nici că doar prejudecățile ne împiedică să ne cunoaștem mai bine (pe noi și pe ceilalți). Am senzația că modelarea comportamentului, cercetările empirice și investigațiile experimentale sunt reducționiste, simplificatoare, fără șansa de a pătrunde în misterele umanului – care rămân, mai degrabă, în câmpul de investigație al artei (și, poate, filosofiei). Dar mărturisesc că am încheiat cartea lui McIntyre cu multe întrebări simțindu-mă, probabil, precum celebrul cardinal care refuza să se uite prin luneta lui Galileo.