Pseudo-științe, științe alternative și alte bazaconii

Cum discuți cu partizanii „pământului Plat”? Cei mai mulți dintre voi veți zice: nu discuți. Treci pe partea cealaltă, evitând discuția. Tocmai de aici pleacă cartea lui Lee McIntyre (recent apărută în limba română la Editura Humanitas în traducerea lui Iulian Comănescu).

Iar răspunsul lui McIntyre e foarte diferit. El ne spune că e important să discuți cu negaționiștii științei. Mai întâi pentru a descoperi cine sunt. Cum au ajuns milioane de oameni, în secolul XXI, să creadă că Pământul este plat? Ce se discută la „congresele” platiștilor? Cartea lui McIntyre începe cu descrierea unei astfel de experiențe: un filosof al științei participă la întrunirea platiștilor. Pe unii dintre ei îi ascultă vorbind pe scenă; pe alții îi invită la masă. Veți citi cu amuzament și interes crescând primele capitole ale cărții, așa că nu vreau să vă stric surpriza cu „spoilere”. Vă spun doar care este concluzia, intersantă, a cărții: negaționismul, „științele alternative” par să aibă o componentă identitară. Un „platist” se definește ca „platist”, a crede în bazaconia cu pământul plat este o parte importantă din cine este el (sau ea). De asta, credințele ei/lui sunt greu de combătut cu date sau fapte. Nu sunt despre date sau fapte. De aici, spune McIntyre, ar trebui pornit.

Din păcate, cartea nu explorează mai departe această idee interesantă. Cum ajung pseudo-științele să fie integrate în identitatea persoanei? McIntyre sugerează o posibilă traumă în trecut, o „revelație” și o iluminare – dar oare acest drum nu poate duce și către știință? Oare pentru marii descoperitori (un Galileo, un Newton) știința nu devenea parte a identității lor? Și dacă nu (așa cum bănuim) de ce nu? Iată care sunt întrebările pe care mi-ar fi plăcut să le găsesc discutate în carte. Căci, într-adevăr, dacă, așa cum spune McIntyre „o bună parte din negarea științei este motivată de frică, alienare, ideologie și identitate”, atunci nu cercetătorii ar trebui să stea de vorbă cu negaționiștii, ci psihologii. Nu cred că putem folosi știința pe post de psihanaliză.

Dar, poate, mă înșel – așa că am discutat pe larg despre cărțile lui McIntyre la Cafeneaua filosofică 106, iar discuția merită ascultată. Am vorbit despre ce înseamnă pseudo-științele, și ce relație complicată există între știință și diferite forme de impostură. Am vorbit despre diferențele dintre pseudo-științe și negaționism, dar și despre felul în care multe discipline științifice se dovedesc, în timp, pline de erori. Despre cum știința nu se constituie ca un tărâm al adevărului ci, dimpotrivă, al testabilității. Omul de știință este primul care știe că teoriile sale sunt provizorii și se pregătește el însuși să le testeze și să le găsească erorile. Cel puțin în teorie – căci, s-a spus aseară, există o mare diferență între practica științifică și teoria filosofilor despre ea. Oare așa să fie? Vă las să ascultați.