Jurnal hanseatic 5: O sală de concerte ca o navă spațială

Proiectul Elbsphilarmonie a costat, se spune, peste 800 de milioane de euro – ceea ce a fost destul să-l facă celebru și controversat. Cum să cheltuiești atât pe o sală de concerte? Doar că nu e vorba doar de o sală de concerte. În zona portuară a orașului Hamburg, printre docuri și depozite industriale refăcute în secolul al XIX-lea sau la începutul secolului XX, sau, poate, după război, printre canale îndiguite de ziduri de cărămidă roșie, poduri suspendate, macarale și trolere, într-o zonă cu care te-ai aștepta să nu se mai poată face nimic a apărut asta.

Pe fundația unei foste clădiri… Deși nu, nu e bine. Pe cele 16 etaje ale unei foste clădiri industriale, doi arhitecți celebri (Pierre de Meuron și Jaques Herzog) au ridicat o structură despre care s-a spus că seamănă cu o scoică, cu valurile mării sau cu structura unui cristal de cuarț. Aș zice că, văzută de dinafară, nu seamănă cu nimic. Pe dinăuntru, ești ca într-un scenariu Scifi despre nave spațiale gigant. Doar că această navă spațială adăpostește trei săli de concert. Sala mică are 500 de locuri. Sala mare este un amfiteatru de 2500 de locuri care-ți taie respirația.

Toată clădirea, de fapt, îți taie respirația. Așa e construită. Ai zice că mergi la un concert, însă intri într-un tunel imens, fără festre, cu o scară mobilă care te urcă în ceea ce e clar inspirat din filmele cu navele extraterestre în adâncurile cărora ești „absorbit” de o forță necunoscută.

Așa urci în Elbsphilarmonie până la etajul 16 de unde începe o superbă construcție de sticlă – etaj după etaj și platformă după platformă, de aici se vede întregul oraș, și portul, și marea. Le poți admira din interior, sau poți ieși – dacă ai curaj – pe balcoanele deschise.

De la etajul 16 la etajul 22 poți urca pe scări – unele somptuoase, de marmură, altele asimetrice, din lemn, într-o construcție labirintică care mie, cel puțin, mi-a dat vertijuri.

Sala mare e cât un stadion. Orchestra e mică, undeva jos, de parcă ai fi la un meci de tenis. Doar că acustica e fenomenală. Se aude tot (ceea ce nu e neapărat un punct bun, căci se aud și greșelile, mai tare decât într-o sală de concerte obișnuite). Eu am trecut printr-un concert și o simfonie de Brahms (a patra) bucurându-mă prea puțin de muzică, căci nu puteam scăpa de întrebările cu care intrasem în sală. Cum ajunge un oraș ca Hamburg, de 2 milioane de locuitori, să aibă peste 3000 de spectatori pe seară la concerte de muzică clasică? (2500 de locuri în sala mare, toate ocupate, 500 de locuri în „sala mică”, plus o altă sală, în care sunt concerte de jazz sau alte soiuri de muzică). Cine sunt oamenii aceștia? Biletele pentru sala mare se dau cu luni înainte și nu sunt neapărat ieftine.

Elbsphilarmonie nu e neapărat pentru melomani (s-a aplaudat între părțile simfoniei, de altfel, spre marea mea surpriză). E un loc care trebuie vizitat – așa că aici vine tot turistul. Din cele 22 de etaje, o bună parte sunt ocupate de un mare hotel. Poți veni aici pe mare, cu vaporul de la Stockholm sau Copenhaga. Dacă vreți un city-break de neuitat, luați vaporul până la sala-ca-o-navă spațială, vă cazați la hotel la etajul 22, mergeți la un concert unde ascultați o mare orchestră a lumii (căci toate marile orchestre ale lumii cântă (și) aici). Nu-mi dau seama cât poate să coste distracția aceasta – dar e clar că sunt foarte mulți cei care visează la așa ceva.

Pentru ceilalți, așa ca mine, rămâne experiența de a merge la concert într-o sală care nu seamănă cu nimic altceva, cu o acustică care merită experimentată, și de a experimenta senzația de a pluti pe aripile muzicii undeva deasupra orașului, deasupra portului, deasupra mării. Dar și admirația (amestecată cu invidie) pentru administrația unui oraș care a văzut potențialul unui asemenea proiect și l-a sprijinit pentru a deveni realitate.