Încă de la început cartea m-a prins în mrejele ei. Când m-am apucat s-o citesc, nu m-am gândit că voi găsi altceva decât o explicație a lui Nietzsche, de fapt a scrierilor lui. Totuși, încă din introducere, cuvintele îmi par ca un joc al ielelor. După doar câteva pagini mi-am zis: „nu știu cum este mai departe, dar clar că deja m-a cucerit”. Cuvintele se prind unele de altele într-o deosebită înșiruire de idei. Nu știu dacă-mi place Nietzsche, încă mă străduiesc să-l înțeleg; de fapt, așa am ajuns la această carte. Dar există ceva incitant în modul de prezentare al autorului; este ceva care te impulsionează să-l citești pe Nietzsche, iar dacă deja l-ai citit, vei voi să te întorci asupra lui pentru că vei simți că ți-a scăpat ceva, poate chiar ceva esențial. Vei fi frământat de întrebarea: oare eu cum l-am citit? L-am citit în cheia câmpului conceptual „purificat în prealabil de toate urmele trecutului” (p.11) sau în cheia conceptelor pline de „balastul unor conotații nedorite preluate din arsenalul filosofiei anterioare (ibidem)?. De asemenea, te vei întreba dacă vei fi surprins momentele metamorfozei filosofului (și, de ce nu, ale filosofiei) și dacă vei fi păstrat contactul cu miza propusă; să fie oare toate acestea împreună „un tablou imposibil de urmat?” (p.13); vei fi reușit să nu pici în cursele pe care filosoful le-a întins din dorința de a nu fi ușor înțeles?[1]

„(…) paradoxul și ironia, hiperbola și metafora, formula lapidară, aforismul însuși sunt totodată măștile sale. Întrebarea care se pune este dacă în spatele lor se află totuși ființa întreagă a autorului sau doar alte măști” (p.20), iar această interogație te va urmări, direct sau indirect, pe tot parcursul … nu știu dacă sa-i spun lecturii sau studiului.

Nu pot să ascund faptul că, poate fără relevanță, în tot acest parcurs al demascării m-am gândit la tradițiile populare ale mascării ce provin din ritualuri și/sau ceremonialuri sacre. M-am gândit la faptul că, în cele din urmă, viața socială implică o permanentă și potrivită mascare pentru trăitul în comun. Gândul m-a dus la persona din psihanaliză care se construiește ținând cont de idealul intern, de imaginea impusă de exterior și de potențialul fizic și psihic. Desigur, am reflectat și la demascarea personei și la necesitatea psihică a acestei demascări care, dacă nu s-ar produce, atunci l-ar înstrăina pe om de propria viață. Prin natură, fiecare individ are mai multe părți caracteristice, iar fiecăreia dintre acestea ar trebui să i se asigure oportunitatea de a se manifesta. Spunem că persona este o mască, dar ea este o necesitate a adaptării; ea nu este ceva străin de noi, ci este chiar parte din identitatea noastră.

Un element important pe care George Bondor îl accentuează în această carte de inițiere în filosofia nietzscheană, este acela al deconstrucției metafizice ce este o componentă de o deosebită importanță pentru înțelegerea gândirii, filosofiei și, de ce nu, chiar a omului Nietzsche. Dar poate fi chiar calea care te duce în culisele spectacolului de măști și, astfel, mai aproape de spiritul filosofului; poate fi cheia de deslușire a pluralității semnificațiilor sau la bogăția ideatică a filosofiei, încă controversate, a acestei minți neînțelese.

Prin această exegeză, autorul încearcă să ne familiarizeze cu lumea spiritului nietzschean introducându-ne în lumea lui conceptuală și prezentându-ne sistematic lumea conceptelor cum ar fi cele de forță, voința de putere (din care dezvoltă o psihologie abisală), raportul dintre putere și dominație, nihilismul pentru care Nietzsche este atât de cunoscut și chiar tărâmul lui axiologic dat de evaluare și valoare. Ne prezintă metodologia creativității spectaculare bazate pe deconstrucție, analiză, pe (re)interpretarea perspectivală și cu dublu sens – un sens interior și profund, iar un altul exterior care imprimă și criteriile de creare a măștilor potrivite, pe re-evaluarea valorilor. Astfel, George Bondor ne prezintă, defalcat, elementele arhitecturii filosofiei lui Nietzsche. În centrul acestei filosofii se află conceptul de forță care nu este „obiectivabil” și prin care se încearcă interpretarea fenomenelor „morale, culturale, sociale, religioase și politice prin elemente subindividuale din om, dionisiace am putea spune, elemente care, după el, aparțin naturii înseși” (p.31). Forța și voința de putere (a cărui formă supremă este întâlnită la supraomul nietzschean) sunt termenii prin care este descrisă alcătuirea și devenirea lumii, procesul continuu-dinamic al existenței ei; este descripție contingent-imediată, însă tributară stadiului în care se aflau, în acel timp, științele și filosofia. Această descriere a dinamicii lumii este o „perspectivă lipsită de pretenția obiectivității”, una nereflectată și făcută în „termeni ontici neelaborați”. Prin această descripție, totuși, pregătește o „explicație mult mai adâncă a lumii, una menită să dea seama nu doar de compoziția ei, ci chiar de sensul ei”. Sensul lumii este o sarcină importantă pe care Nietzsche și-o asumă și pe care o înfăptuiește prin ”filosofia interpretării” ce nu este altceva decât un operator universal prin care se explică lumea (pp.307-309)

Interpretarea este, de altfel, farul filosofiei nietzscheene. Filosoful chestionează chiar metafizica sprijinindu-se pe o filosofie complexă, anume cea a interpretării. „Filosofia interpretării” la Nietzsche își are propriul limbaj, interpretarea fiind în concepția lui „acel ceva prin intermediul căruia se dizolvă instanțele metafizicii”, dar și mediul în care acestea se transformă, este critica însăși” (p.307). În niciun caz nu este de omis că interpretarea, la Nietzsche, este una cu dublu sens. Astfel, un sens este acela în care interpretarea are funcția psihologică de creație prin care se construiesc măștile sau cea de „obiectivare a omului în produsele sale creative și în care sunt reflectate „voințele de putere”. Iar contrasensul este dat de modul în care luăm act, prin evaluare, de acțiunile voințelor de putere. Aceste sensuri ale interpretării sunt valabile în toate sferele existenței „căci fiecare cuantum al forțelor (…) este un punct în care se naște o lume și, totodată, un raport interpretativ cu vecinătatea” (p.310). Și iată cum Așa ajunge filosofia ajunge o alergare printr-un labirint.

Mi-a mai plăcut și faptul că George Bondor nu a omis să ne explice că Nietzsche redă sentimentelor puterea și demnitatea lor, că repune în putere sentimentele umane, că le scoate de sub tirania rațiunii, că există, ca diferență între dintre inteligibil și sensibil, „umbra” ce se află la granița dintre cele două și care rezultă tocmai din „raporturile lucrurilor” și „fiecare le face umbră celorlalte, suportând în același timp umbrele lor” (pp.214-215); poate, că această zonă de umbră este tocmai tărâmul creativității.

Rândurile acestei cări ni-l vor dezvălui pe nihilistul deziluzionat de goliciunea „valorilor superioare” și iluzia adevărului (p.176) și care atinge această stare în virtutea unei logici specifice, a unui mod de a gândi apărut din „voințele de putere slabe, negative care au conferit vieții un sens prin care aceasta a fost, de fapt, negată (p.179). Această stare este una „patologică intermediară” ce produce o diluare de tărie a impulsului creator și pentru care, valorile ce există, sunt golite de sens, implicit și lumea (p.180). Desigur că-l vom afla și pe omul reactiv care, deși lipsit de voință creatoare, inventează, în virtutea impulsului dat de forța neepuizată a interpretării, „lumea adevărată” în care activează „voința de adevăr”, dar, în contrast, și pe omul pentru care primează „voința de a crea” și care imprimă propriul sens lucrurilor (p. 213). În cele din urmă ne este prezentată lumea ca un „teatru de luptă al diverselor forțe (…) care își dispută întâietatea în chip deopotrivă ludic și tragic” (p. 216)

Prin intermediul acestei cărți ne transformăm în niște călători prin lumea lui Nietzsche, ghidați fiind de George Bondor pe o cale pe cât de analitică, pe atât de accesibilă înțelegerii. Este o carte pe care o recomand fie pentru lectură, fie pentru studiu.

Lectură plăcută!