Dana Jalobeanu
Impostorul este o figură familiară: în literatură și filosofie, în știință sau în viața de zi cu zi. Sunt sigură că aveți fiecare dintre voi galeria voastră de impostori. Istoria filosofiei sigur are una. Gândiți-vă doar la sofiști, așa cum apar ei în dialogurile lui Platon. Sofistul care susține că se pricepe la toate, ținta predilectă a ironiilor lui Socrate. Sofistul care promite succesul. Sau la figura alchimistului așa cum apare ea în nenumăratele critici și atacuri devastatoare din scrierile filosofilor, din scrierile autorilor literari, sau chiar din scrierile alchimiștilor înșiși. Alchimia și astrologia par să fi fost, de la început, discipline atacate serios de cohorte de impostori. Până-ntr-atât încât multe scrieri de alchimie încep prin a se delimita de impostură și prin a identifica și arăta cu degetul impostori. În aceeași postură este, în Renaștere, magia (naturală). Dar și medicina. Disciplinele care fac promisiuni mari; sau în care se pot face promisiuni mari.
O figură specială în galeria impostorilor este falsul profet; întemeietorul de secte. Secte religioase sau secte filosofice. Cel care, din nou, promite mult și fără acoperire: cunoașterea și salvarea. Tot un impostor este și idolatrul; cel care se închină la zeii propriei sale imaginații. Toți aceștia sunt ținta atacurilor predilecte ale filosofilor. Pentru că, așa cum explică pe larg Francis Bacon, filosoful identifică în mecanismele imposturii o deformare a minții umane.
Mințile cele mai temperate tânjesc după renume și onoare; cele ușurele, după popularitate și aplauze; cele depravate, după supunere și tiranie, așa cum vedem în marii cuceritori, în cei care tulbură lumea, ba, și mai abitir, în cazul ereticilor; pentru că introducerea de doctrine noi nu înseamnă altceva decât instaurarea tiraniei asupra intelectului și opiniilor oamenilor. (Francis Bacon, Sylva Sylvarum)
În scrierile literare, impostorul ne poate apărea uneori de-a dreptul simpatic – există ceva atractiv în prefăcătorie, există, uneori, ceva artistic. Dacă îl credem însă pe Bacon, impostura este întotdeauna un fenomen periculos; un mecanism de distorsionare a dreptei judecăți. Cu atât mai periculos cu cât este mai universal. Avem, cu toții, tendința de a „inventa doctrine noi” și dorința de a ne impune în fața celorlalți; de a le lua în stăpânire mintea și imaginația. Cedând acestei tendințe intrăm în galeria înșelătorilor – mari sau mici, nici nu mai contează.
Cu asta, Bacon elimină distincția, de multe ori invocată, între cel care înșeală „cu bună știință” (impostorul) și cel care, de bună credință, se angajează într-o întreprindere fantastă, inventează lucruri imposibile sau propune noi științe care se dovedesc false (savantul nebun, inventatorul ratat). Pentru Bacon, ei sunt în stăpânirea acelorași idoli ai minții umane; și se fac responsabili de aceeași deturnare a minții de la scopurile ei. Căci credulitatea nu este decât cealaltă față a înșelătoriei.
Nu toți criticii imposturii au fost la fel de aspri. Însă toți au remarcat un fapt interesant: că există domenii ale cunoașterii în care fenomenul înflorește; așa cum există altele care se pot apăra. Există științe bine organizate care știu să producă anticorpi la impostură. Și altele care cad pradă imposturii generalizate.
Cărui fapt se datoarează această variabilitate? Ce legătură există între impostură și comunitate și cum se produc anticorpii la impostură? Am putea spune că asta a fost o întrebare care i-a preocupat îndelung pe filosofi. Poate chiar tot mai mult în ultimul secol pentru că, începând cu primele decade ale secolului XX, filosofia științei a început să fie tot mai preocupată de criteriul demarcației. Cum putem distinge știința de pseudo-științe? Cum putem trasa o graniță acolo unde încep domeniile invadate de impostură?
Sunt câteva dintre întrebările cu care a început Karl Popper, deschizând una dintre cele mai influente dezbateri ale secolului XX, dezbaterea despre criteriul de demarcație. La sfârșitul secolului XX, Larry Laudan a încercat să închidă discuția; însă n-a reușit. Nu doar că problema criteriului de demarcație e mai actuală ca niciodată, dar a apărut și o nouă ramură a filosofiei științei: filosofia pseudo-științelor.
Ceea ce înseamnă că discuția despre impostură e mai actuală ca niciodată. Și despre asta am discutat la cafeneaua filosofică. Cu Andrei Cornea, Călin Cotoi, dar și cu Mihai Maci, Smaranda Elian, Sorana Corneanu, Grigore Vida. Ne puteți urmări aici:
Let's talk about books 