Despre moarte și alte puncte de frontieră

Doru Căstăian

Atul Gawande, Suntem muritori. Ce contează cu adevărat la sfârşitul vieţii,  (traducere de Vlad T. Popescu), Editura Litera, București, 2019.

N-am întâlnit de câţiva ani buni o carte prin care să înaintez cu atâta dificultate, plin de încântare şi de oroare în acelaşi timp, o carte scrisă mai simplu şi mai intuitiv şi care să ascundă mai mult potenţial reflexiv decât micul volum al lui Atul Gawande, tradus la editura Litera. Mărturisesc că sunt la primele experienţe cu textele tanatologice şi geriatrice. Am o experienţă a îmbătrânirii în mod direct (încă firavă) şi indirect (prin observarea celor din jur, inclusiv a celor dragi), dar şi prin intermediul unor texte filosofice şi literare. Dar întâlnirea cu cartea lui Gawande a însemnat pentru mine o experienţă frisonantă, riguroasă şi intutivă simultan, aproape o experienţă fenomenologică. Privind în faţă moartea şi îmbătrânirea cu un realism kynic (ca să folosesc termenul aşa cum o face Sloterdijk) şi cu o minuţie şi o rigoare de medic, Gawande realizează o critică mai mult sau mai puţin intenţionată a raţiunii umaniste de o relevanţă surprinzătoare. Image result for atul gawande being mortal

Probabil că nu există nici o cale mai directă şi mai substanţială de a evalua potenţialul unei civilizaţii decât felul în care îşi priveşte bătrânii şi muribunzii. Or, tocmai în faţa acestei hârtii de turnesol, lumea noastră se dezvăluie ca o lume a paradoxurilor, o lume care a ales simultan căi ce diverg pentru a  împrejmui semantic şi conceptual fenomenul îmbătrânirii, neputinţei şi, în cele din urmă morţii, dar care pot converge, carnal şi dureros, în trupul unui bătrân sau al unui bolnav. Cartea lui Gawande este simultan un concentrat de umanitate şi empatie şi un strigăt de revoltă la adresa unui societăţi care-şi infantilizează membrii cei mai fragili şi expuşi şi face asta tocmai în numele grijii pentru om şi principiilor umaniste. Aş spune că întreg spaţiul ontologic, axiologic şi epistemologic al modernităţii este definit de această tensiune insurmontabilă dintre tendinţa de a valoriza individul în numele unicităţii lui şi imposibilitatea de a nu-l prelua şi modifica în cadrul unor procese care să-l reducă, inclusiv prin raţiuni utilitariste, la insignifianţa unei unităţi a şirului infinit al numerelor naturale. Această tensiune este evidentă inclusiv în fracturile discursului public, în special ale celui motivaţional. Bătrânii, bolnavii, muribunzii nu sunt feriţi de a încerca pe pielea lor vicisitudinile acestui paradox. Încetând să mai fie tineri, sănătoşi, puternici, productivi, vor fi invariabil preluaţi în cadrul unor mici întreprinderi umaniste care să le permită celor mai tineri şi mai sănătoşi din jur să rămână funcţionali, la fel de unici şi ipocrit umanişti ca înainte. Dar aceste făbricuţe ale binelui cu forţa, care concentrează instituţional toate paradoxurile Occidentului, rămân surde la ceea ce îşi doresc sau vor în primul rând beneficiarii lor, intrând astfel în selecta tradiţie a instituţiilor care supraveghează şi pedepsesc în numele unor principii inatacabile.

Cartea este o meditaţie complexă cu privire la limitele intrinseci impuse oamenilor de boală, bătrâneţe şi moarte. Subiecte perene, desfăşurate cu mijloace eterne şi recente deopotrivă. O carte scrisă simplu, intuitiv, plină de exemple. Aş adăuga că rareori am întâlnit o lucrare care să schimbe atât de natural şi convingător registrele, care să te treacă de la liniile de bisturiu ele rigorii ştiinţifice la hăul milei şi compasiunii. Un reconfortant şi, în acelaşi timp, enorm şi înfricoşător sentiment al omenescului se desprinde din cartea lui Gawande. Vorbim, de asemenea, de mult curaj. Autorul descrie, denunţă, îndeamnă şi nu se teme să pună întrebările dificile. Iată o mostră:

Cum de ne-am ales cu o lume în care singurele opţiuni pentru cei foarte în vârstă sunt fie să dispară odată cu vulcanul, fie să-şi piardă orice control asupra vieţii lor… Căminele noastre de bătrâni nu s-au dezvoltat din dorinţa de a le oferi bătrânilor noştri fragili condiţii de viaţă mai bune decât aveau în specluncile din trecut. Nu ne-am utat în jur şi ne-am spus: „Ştii, vine un moment în viaţa fiecăruia în care nu mai poate avea grijă singur de el şi trebuie să găsim o cale de a rezolva situaţia. Nu, în schimb ne-am spus: „Pare a fi o problemă de ordin medical. Să-i aducem pe toţi într-un spital. Poate că medicii vor găsi o soluţie.” Mai mult sau mai puţin întâmplător, căminele de bătrâni de aici au pornit.

Cartea nu este numai o incursiune empatică în universul neputinţelor geriatrice şi medicale. Este, de asemenea, o colecţie de cazuri exemplare de binefăcători discreţi ai omenirii, oameni care au avut idei provenite din grija reală faţă de cei fragili, dar care s-au dovedit de asemenea concepte antreprenoriale revoluţionare. Un exemplu, după părerea mea impresionant, este cel al lui Keren Brown Wilson care a construit, în 1980, primul centru de locuire cu asistenţă permanentă pentru vârstnici din Oregon, după ce îşi pierduse tatăl încă de mică şi încercase să aibă grijă de mama ei, care suferise un accident vascular pe când Keren avea numai 19 ani. La mulţi ani după aceea, doctorand în geriatrie, Keren a fost întrebată de mama sa de ce nu făcea ceva să-i ajute pe cei ca ea. Bătrâna nu-şi dorea nimic mai mult decât o viaţă obişnuită, o casă în care să-şi poată ţine „pisica, proiectele neterminate, crema de mâini mentolată, cafetiera şi ţigările.” O casă în care să aibă mobila ei, săpunul preferat şi hainele vechi puse în dezordinea familiară a spaţiilor intime. O casă în care să poată locui şi în care să se simtă acasă. Unde să nu îi spună nimeni cu ce să se îmbrace şi să n-o oblige nimeni să facă ceva ce i-ar fi displăcut. Momentul discuţiei cu mama a fost pentru Keren o revelaţie. A înţeles că tooate acestea erau dorinţe cât se poate de simple, lucruri banale la care orice om ar trebui să aibă dreptul, dar că societăţile noastre avansate erau pur şi simplu incapabile (sau nu voiau) să le ofere. Împreună cu soţul ei, sociolog, au conceput planul primului „centru de locuire cu asistenţă.” Acesta s-a deschis la Portland, în 1983, sub denumirea de Park Place.

Serviciile oferite erau, din multe puncte de vedere, identice cu cele din căminele de bătrâni. Dar aici îngrijitorii erau conştienţi că intră în casa cuiva şi asta schimba fundamental relaţiile de putere. Chiriaşii-rezidenţii deţineau controlul asupra programului, a regulilor de bază, a riscurilor pe care păreau să şi le asume sau nu. Dacă doreau să stea treji toată noaptea şi să doarmă toată peste zi, dacă doreau ca vreun prieten sau prietenă să rămână la ei peste noapte, dacă nu doreau să ia cutare medicamente care le dădeau ameţeli, dacă doreau să mănânce pizza şi bomoboane M&M, în ciuda problemelor cu înghiţitul, a dinţilor şi a medicilor care le spuneau ca trebuie să mănânce totul pasat – ei bine, puteau face toate astea. Şi, dacă mintea lor se degrada până la nivelul la care nu mai puteau lua singuri decizii raţionale, atunci familia lor – sau cei pe care-i desemnau ei înşişi – le putea veni în ajutor.

Ei bine, Wilson descoperea practic ceea ce ar fi trebuit să fie evident, ceea ce lumea occidentală reuşise să ascundă sub reţelele ei intricate de concepte şi tehnologii: că un bătrân rămânea în mod fundamental o fiinţă umană, cu aceleaşi nevoi complexe de autonomie, demnitate şi respect, cu aceeaşi nevoie de firesc şi de initimitate. Şi este elocvent şi revelator faptul că o instituţie funcţionând pe baza acestei revelaţii simple era, în acel moment, atât de stingheră, a întâmpinat atâta opoziţie, a născut atâtea întrebări filosofice, juridice şi economice. Instituţia lui Wilson aşeza în faţa Occidentului un tip uman concurent celui care fusese prototipal până atunci: bătrânul care putea să mai şi mănânce sau să doarmă neregulat, care putea chiar să mai fumeze câte o ţigară sau să se delecteze cu câte o îngeţată, bătrânul supus tehnic unor riscuri mai mari, dar în mod fundamental mai fericit decât bătrânul infantilizat, însingurat şi neutralizat într-un salon aseptic. Cercetările realizate de psihologul de la Stanford Laura Carstensen (care experimentase pe propria piele neputinţa după ce suferise un teribil accident de maşină, iar viaţa ei atârnase de un fir de păr) au arătat că diminuarea capacităţilor de a rezolva nevoile primare nu ducea în mod necesar la pierderea poftei de viaţă şi a stării de bine la bătrâni (cum ar fi prezis teoria clasică a lui Maslow asupra motivaţiei). Dimpotrivă, într-o covârşitoare majoritate, atunci când li se asigura un mediu modest, care să le ofere autonomie decizională şi respect, bătrânii păreau să se mulţumească cu foarte puţin şi să fie… fericiţi. Teoria selectivităţii socio-emoţionale a lui Carstensen a arătat că oamenii îşi schimbă fundamental perspectiva asupra finalităţilor vieţii în funcţie de timpul pe care estimează că îl mai au la dispoziţie. Cu cât suntem mai tineri şi mai sănătoşi, timpul ne pare nesfârşit, iar planurile de viitor sunt mai complexe şi mai ambiţioase. Cu perspectiva unui sfârşit probabil înainte, oamenii ajung – poate paradoxal – să se simtă mai liniştiţi şi să se simtă mai fericiţi căutând lucrurile simple, lucruri pe care cei mai mulţi dintre noi nici nu le observăm în mod obişnuit. Or, tocmai accesul la aceste lucruri simple le este refuzat de cele mai multe ori tocmai în numele unor principii grandilocvente (respectul pentru demnitatea şi libertatea persoanei, dreptul fiecărei persoane de a-şi căuta fericirea), dar pe care se pare că am uitat să le concretizăm. Ideea s-a răspândit cu o viteză fulminantă în anii `90 şi, din punctul meu de vedere, asta demonstrează că răspundea unei nevoi fundamentale. Dar s-a stins repede pentru că a fost înstrăinată, a degenerat rapid într-o „menajerie de variante rudimentare cu mult mai puţine servicii oferite” şi a devenit, tot mai mult, „o simplă etapă pe drumul de la traiul independent la căminul de bătrâni.” O anchetă desfăşurată în 2003 asupra a 1500 de facilităţi de locuire a arătat că mai puţin de 15% ofereau servicii asemănătoare celor care intraseră în conceptul iniţial. Ideea lui Wilson pur şi simplu n-a avut loc şi nu a rodit în lumea noastră. Este o poveste de discutat în cadrul unor seminarii pasionante, dar, mai mult decât atât, este o poveste capabilă să trezească întrebări esenţiale cu privire la felul în care înţelegem fericirea şi împlinirea, cu privire la felul în care interacţionăm chiar şi la nivel elementar, cu privire la priorităţile şi scopurile noastre fundamentale.

Cartea lui Gawande se prezintă mai departe ca o adevărată fenomenologie a neputinţei, aducând înaintea noastră boala, dependenţa şi asistenţa şi toate celelalte universale umane care ne limiteză ttragic şi fatal condiţia. În mijlocul tuturor discuţiilor, în mijlocul tuturor interogaţiilor şi investigaţiilor de caz, stă aceeaşi pasiune indelebilă pentru om, acelaşi simţ inconturnabil al umanităţii. Gawande, un sceptic religios (sau poate un ateu, indicaţiile nu sunt foarte precise în această direcţie) face parte din familia acelor intelectuali umanist-seculari care mizează pe o exhibare originală şi hiperrealistă a fragilităţii noastre (din tradiţia lui Carl Sagan, sau poate din cea mult mai veche a lui Montaigne)  menită să schimbe radical perspectiva noastră asupra vieţii şi a locului nostru în biosferă şi în cosmos. Totodată, fără a avea radicalismul noilor atei, Gawande mizează pe convingerea fudamental seculară (dar cu rădăcini antice în cultura noastră umanistă) că numai înţelegerea şi acceptarea acestei fragilităţi esenţiale va produce în timp o umanitate mai bună.

Finalul cărţii este sfâşietor. Traversată de firul narativ al felului în care s-a stins propriul tată, partea de sfârşit a cărţii ne obligă, în aceeaşi manieră tandră şi definitivă, să privim în ochi moartea, hazardul, suferinţa, dispariţia. Este un quod erat demonstrandum convingător, o avalanşă discursivă şi emoţională care închide liniile argumentative ale cărţii. Nu văd o cale mai bună de a încheia cronica aceasta entuziastă decât lăsându-vă să savuraţi paragraful final, un epitom al sensibilităţii şi profunzimii întregii cărţi:

Când eram copil, tatăl meu mi-a ţinut o lecţie despre perseverenţă: niciodată să nu accept barierele din calea mea. .. Nu e clar întotdeauna când trebuie trecut de la îndepărtarea barierelor la scosul a tot ce se poate mai bun din ele. Dar e limpede că vine o vreme în care lupta cu ele nu mai merită preţul. A-l fi ajutat pe tatăl meu să identifice acel moment  pe parcursul luptei a fost, simultan, una dintre cele mai dureroase, dar şi cele mai înălţătoare experienţe din viaţa mea… Am fost norocoşi să-l auzi spunându-şi ultimele dorinţe şi luându-şi rămas bun. Având ocazia de a face asta, ne-a lăsat să înţelegem că era împăcat. Şi noi trebuie să fim împăcaţi.

După ce am împrăştiat cenuşa tatălui meu, am plutit o vreme în tăcere, lăsând curentul să ne poarte. Cum soarele împrăştiase ceaţa, oasele au început să ni se încălzească. Pe urmă, i-am făcut semn barcagiului şi el a pus mâna pe vâsle. Ne-am întors la mal.

Un volum remarcabil, pentru care avem a-i mulţumi editurii Litera, chiar dacă nu putem aplauda şi ideea de a produce două ediţii schimbând titlul. O carte care ar merita cu vârf şi îndesat să părăsească anonimatul. Atul Gawande este un gânditor de primă mână.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s