„Filozofia” Maximelor

Cătălin Avramescu

Fragmente, frânturi de text, gânduri abia schiţate, o dezordine aparentă. Pentru cititorul modern, acesta este primul obstacol pe care îl are de trecut atunci când deschide un exemplar al Maximelor lui La Rochefoucauld. Nu este o carte de filozofie morală în sensul obişnuit, nu spune o poveste coerentă, nu se desfăşoară după un plan clar. Jean Starobinski afirma că Maximele nici „nu pot avea un centru”, sunt o expresie a „dezordinii deliberate”. Tentaţia, desigur, este să o citim exact doar în acest fel. Ca pe o colecţie de vorbe de duh. Una după alta, aranjate de autorul lor, pentru uzul nostru. Totuși, dimensiunea filozofică a Maximelor nu scapă cititorului avizat. Filozofia este disciplina pe fundalul căreia se cuvin descifrate cele mai multe dintre maximele ducelui. Textul Maximelor poartă urmele influenţei stoicismului, criticat masiv, și ale scepticismului, transpus din teoria cunoașterii în morală. Mai departe, teoria despre pasiuni cu care operează La Rochefoucauld îşi are sursa în etica lui Aristotel. Viciile și virtuțile se transformă unele în altele sau se opun unele altora în maniere adesea surprinzătoare. „Viciile intră în compoziţia virtuţilor precum otrăvurile intră în compoziția medicamentelor. Conceptul de „prudenţă” este, la rândul său, împrumutat din filozofia lui Aristotel. Însă Maximele nu se pliază complet pe nici unul din modelele epocii sale. Pentru La Rochefoucauld, cunoașterea morală este, în natura sa, incompletă. Scriitorul se plasează în prelungirea tradiției cazuisticii, pentru care cunoaşterea morală nu este o specie de cunoaştere abstractă, a unor reguli generale.