Mihai Ometiță
- Un început prost: de pe gheață în mlaștină
În lucrarea sa de maturitate, Cercetări filosofice (publicată postum în 1953), Wittgenstein își face mea culpa privind înapoi, înspre lucrarea sa de tinerețe Tractatus logico-philosophicus (a cărei primă ediție din 1921 o renegase ca fiind piratată): „Ajunsesem pe o gheață lucie, unde lipsește frecarea, prin urmare condițiile sunt într-un anumit sens ideale, și tocmai de aceea nu putem să ne mișcăm. Vrem să ne mișcăm; atunci avem nevoie de frecare. Înapoi pe terenul zgrunțuros!“ (Pt. I, §107 tr. mod.)
Ce a dus la această maturizare? Printre altele, o aventură pe care Wittgenstein a avut-o doar în manuscrise cu fenomenologia, odată reîmpăcat cu filosofia și reîntors la Cambridge în 1929. Cu acest prilej, el ajunge să denunțe câteva tentații ce ar fi dat târcoale nu doar autorului tractarian și post-tractarian, ci și fenomenologilor pur-sânge. Idealul clarității logicii formale și cel al purității fenomenologiei descriptive sunt două dintre acestea. Ele s-ar putea încrucișa, însă dacă s-ar și împlini, atunci ne-ar transporta – suntem deja preveniți – într-o „mlaștină fermecată, unde tot ce e comprehensibil dispare“ (MS 213 [1932–3]).
Potrivit acestor pasaje, Wittgenstein-logicianul-formal ar cam fi alunecat, iar Wittgenstein-fenomenologul-descriptiv s-ar cam fi împotmolit.
- Meandre prin nori, Hegel și Uniunea Sovietică
La o plimbare în toată regula invită însă prefața Cercetărilor, promițând „o mulțime de schițe ale unor peisaje, care au luat naștere în cursul acestor lungi și întortocheate peregrinări“. Iar spre finele turului de forță, Wittgenstein își trage sufletul, ridicându-și privirea și oftând… într-o paranteză: „Un întreg nor de filosofie se condensează într-un strop de gramatică.“ (Pt. II, p. 392)
Din acest loc, îndeletnicirile filosofului se văd ca istorii conceptuale, pe alocuri fictive, ale norilor filosofiei. Itinerarul ar putea părea de-a dreptul hegelian. Ceea ce și este, într-un fel, doar că se desfășoară în sens opus, după cum Wittgenstein îi sugerează unui apropiat al său, Maurice Drury: „Hegel îmi pare a vrea întotdeauna să spună că lucrurile care par diferite sunt de fapt la fel. Pe când interesul meu este în a arăta că lucrurile care par la fel sunt de fapt diferite.“ (Monk 1991, 536–7)
Prin urmare, pentru a-și face bine treaba, filosoful ar trebui să o ia pas cu pas, cum o face în Cercetări. Sau, poate, chiar să se angajeze printre lucruri, adică în lucru manual, cum Wittgenstein visa odată să facă emigrând în Rusia. Noroc cu John Maynard Keynes, economistul care încearcă să-l readucă cu picioarele pe pământ pe filosof, printr-un schimb de replici redat într-un film al lui Derek Jarman:
Keynes: You’re not going back to the Soviet Union!
Wittgenstein: What’s wrong with the Soviet Union?
Keynes: The place is one big labour camp.
Wittgenstein: There’s nothing wrong with labour.
Keynes: There is, if they shoot you for not doing it.
- Cum nu se intră în Cercul Vienez și cum se iese dintr-o cameră
În preajma lui 1929, Wittgenstein nu numai că flirta în manuscrise cu fenomenologia, ci și purta pe față discuții cu membrii Cercului de la Viena. Asta când nu se enerva; atunci le întorcea spatele și le citea cu voce tare din Tagore. Totuși, la un moment dat, pare a-i fi umezit ochii lui Schlick, încurajând critica pe care acesta o va lansa un an mai târziu împotriva lui Husserl (Waismann 1967, 67). Pentru ca membrii să nu și-o ia în cap, totuși, Wittgenstein adaugă imediat: „Pot foarte bine să-mi imaginez ceea ce Heidegger vrea să spună prin Sein și Angst.“ (Waismann 1967, 68). Ei bine, asta l-ar fi lăsat mască pe Carnap – dacă acesta n-ar fi fost atunci absent (de unde și impresia lăsată de critica pe care Carnap o va aduce trei ani mai târziu lui Heidegger, anume, că cel dintâi doar a frunzărit materia).
După aproape trei decenii, într-un seminar ținut împreună cu Eugen Fink, Heidegger va răspunde reverenței celui care nu se lăsa nicicum înscris în Cerc: „Wittgenstein spune următoarele. Dificultatea în care se găsește gândirea e asemenea unui om într-o cameră din care vrea să iasă. Mai întâi, vrea să iasă pe geam, dar acesta e prea sus. Apoi, încearcă să iasă pe horn, dar acesta e prea strâmt. Dacă pur și simplu s-ar întoarce, ar vedea că ușa fusese larg deschisă tot timpul.“ (Heidegger GA 3/1986, 33)
Deși nu s-au întâlnit niciodată, Wittgenstein și Heidegger par a se fi înțeles cel puțin asupra unui aspect: filosoful nu mai știe să se miște. Fie ratează geamul mergând de-a bușilea ca un pitic, fie vizează hornul cu mult înainte de Crăciun. Există, totuși, cel puțin două propedeutici pentru intrarea într-o cameră, respectiv părăsirea ei cu succes: a citi Kafka sau a repera clanța.
Ca ilustrare, se poate urmări acest clip de pe youtube (conține subtitrare în engleză).
Let's talk about books 