Levitathanul și pompa de aer – ce ne poate spune istoria unei dispute din secolul al XVII-lea despre viața experimentală

Tudor Mărginean

(Steven Shapin, Simon Schaffer, Leviathan and the air-pump. Hobbes, Boyle and the Experimental Life, Princeton University Press, Princeton, 2011)

Leviathan and the air-pump. Hobbes, Boyle and the Experimental Life e o lucrare de filosofia și istoria științei care a lăsat amprente semnificative asupra modului în care se practică acum sociologia și istoria științei. Deși „turnura istorică“ în filosofia științei începuse mai devreme, în cercurile sociologilor și istoricilor științei încă se păstra convingerea că factorii externi și factorii interni demersului științific sunt categorii care trebuie riguros delimitate și tratate separat. Acest lucru apare evidențiat în introducerea la a doua ediție, din 2011 (prima apărând în 1985): “Puțini istorici sau sociologi respectabili ai științei iau în considerare acum relația dintre ceea ce cândva erau în mod curent  factori interni sau factori externi. (…) Și cu greu mai spune cineva că o istorie adecvată despre factori este vitală pentru a proteja instituția științei moderne de interferența politicii și cunoașterea științifică de deformare.”[1] Ceea ce au reușit să arate cei doi autori, într-un într-un mod convingător pentru mulți istorici ai științei, a fost că factorii sociali și politici nu pot fi riguros delimitați de practica științifică.

hobbesCartea este o incursiune în istoria uneia dintre cele mai serioase dispute din știința secolului al XVII-lea, și anume disputa dintre Robert Boyle și Thomas Hobbes, în jurul experimentelor lui Boyle cu pompa de aer. Desigur, deși aspectele particulare și îndeosebi tehnice ale dezbaterii sunt foarte importante pentru ceea ce au în vedere autorii, disputa are implicații cu bătaie mult mai largă: care este statutul experimentului în filosofia naturală, cum se poate obține consensul între cercetători, și în cele din urmă care este importanța politică a consensului care este urmărit de oamenii de știință.boyle portrait

Autorii ne atrag atenția în primul capitol al cărții asupra câtorva lucruri. În primul rând, metoda de abordare a unui subiect atât de important pentru cultura din care ei înșiși fac parte nu poate fi cea a membrului, iar unghiul de abordare nu trebuie să fie unul prezentist, dintr-un motiv simplu: riscăm să fim influențați decisiv de prejudecățile culturale pe care le împărtășim ca membri ai culturii în cauză, și să tranșăm problemele importante în funcție  de ceea ce ni se pare acceptabil în prezent.

În acest caz, metoda de abordare este cea a străinului, a celui care nu ne-a moștenit prejudecățile. Iar, din moment ce autorii înșiși nu se află în postura străinului, intrarea în rolul acestuia se poate face doar abordând problema încercând să se apropie de modul cum era purtată discuția în epocă. Acesta poate fi unul din motivele descrierii detaliate a contextului social și istoric. În al doilea rând, deși Boyle este, din punctul de vedere al prezentului, câștigătorul acestei dezbateri (din moment ce programul său experimental a fost adoptat cel puțin de oamenii de știință din secolul al XVII-lea), oponentul său, Hobbes, nu este tratat din start ca un pierzător. Prin această abordare se poate spune că Shapin și Schaffer se aliniază programului numit SSK (abrevierea pentru sociology of scientific knowledge – sociologia cunoașterii științifice) care se caracterizează prin încercarea de a da același tip de explicații atât succesului unor teorii științifice, cât și insuccesului altora (cu alte cuvinte, succesul unei teorii nu poate fi dat ca explicație pentru el însuși). Criticile lui Hobbes la adresa lui Boyle și a experimentelor sale sunt tratate cu seriozitate, iar unele dintre criticile aduse de el experimentalismului pot fi luate în considerare și azi (de pildă acuzația că experimentele, fiind artificiale, nu reproduc fidel fenomenele naturale, precum și faptul că faptele pe care le „produc” experimentele sunt, de fapt, produsele unor convenții).

Următoarele capitole intră direct în aspectele istorice ale disputei. Cititorul care vrea să înțeleagă despre ce e vorba în carte trebuie să parcurgă atent descrierile tehnice ale pompei, pe care le voi expune pe scurt în cele ce urmează. Felul în care autorii abordează problema pare bizar pentru un filosof sau pentru un cititor tributar antrenamentului filosofic. La prima vedere, ne găsim în fața a ceea ce pare mai curând o carte de istorie, decât una de filosofia științei. Cititorul este nevoit să treacă prin descrieri detaliate ale experimentelor și scrierilor lui Boyle, în edițiile ei succesive, să urmărească evoluția ilustrațiilor tehnice ale experimentelor, precum și contextul social și istoric al anilor 1660. Nu sunt ușor de parcurs nici numeroasele citate, redate în engleza în care au fost scrise în secolul al XVII-lea. Aparent substanța cărții este reprezentată de faptele descrise, și nu de problemele mai generale, relevante filosofic, pentru care faptele ar reprezenta mai curând un exemplu sau un pretext. Aparent, cazul istoric descris are importanță de sine stătătoare, și nu este pus în slujba unei teze filosofice, cu scopul de a o ilustra. Aici cred că se află unul dintre cusururile cărții. Autorii ar fi trebuit să se decidă dacă îi interesează mai curând să scrie o carte de istoria sau una de filosofia științei, deoarece aspectele interesante pentru un filosof se pierd într-o mare de date pe care un nespecialist în știința secolului al XVII-lea le va uita imediat. Revenind a tema celui de-al doilea capitol, consider că este relevant ca cititorul să înțeleagă că pentru Boyle pompa trebuia ilustrată cât mai realist și mai detaliat, pentru a face imaginea ei cât mai plastică în mintea altor filosofi experimentaliști care nu pot ei înșiși să producă o replică a pompei. Dar este mai puțin relevant pentru cititor să cunoască toate componentele pompei sau uleiurile cu care a fost unsă pentru a nu lăsa aerul să intre, atâta timp cât o schiță și o descriere generală a ei ar fi fost suficiente pentru a înțelege funcționarea expereimentelor.

Cu toate acestea, dacă trecem cu vederea aceste aspecte și facem efortul de a citi cu atenție, al doilea capitol, care prezintă concepția lui Boyle despre filosofia naturală experimentală, devine brusc interesant pentru un filosof. Aceasta deoarece programul lui Boyle se aseamănă izbitor cu imaginea pe care o avem acum despre activitatea științifică (sau mai curând cu cea pe care o aveam la începutul secolului trecut). În cele ce urmează voi ilustra exact motivele care au produs această impresie.

vacuum pumpPompa de aer concepută de Boyle și construită de Hooke era o construcție mare din lemn. În partea superioară se afla un recipient de formă sferică, umplut cu aer, iar acesta era conectat printr-un tub scurt prevăzut cu robinet la un cilindru. Înăuntrul cilindrului se afla un piston acționat de un mecanism exterior care avea misiunea de a pompa aer sau de a extrage aer din recipientul de deasupra. Una dintre primele observații a fost că cu cât se elimină mai mult aer din recipient, cu atât este mai greu de activat pistonul. Pentru ca succesul experimentelor să fie sigur, era necesar ca pompa să fie etanșă, adică să nu permită intrarea aerului atmosferic în ea. Principalele experimente descrise în carte sunt cele care au stârnit cele mai multe controverse între autorul experimentelor și Hobbes. În perioada la care cartea se referă exista o dispută cu privire la existența vidului în natură, purtată între două tabere: vacuiștii acceptă că existența vidului este posibilă în natură și, chiar mai mult, ea poate fi produsă experimental, iar pleniștii consideră, precum Aristotel, că din cauza ororii față de vid pe care o are natura, vidul nu există. Faptul interesant este că  Boyle a evitat să adopte o poziție în această privință, iar experimentele lui nu erau menite să tranșeze problema, ci doar să producă „stări de fapt”.

Cele două experimente fundamentale sunt, pe scurt, următoarele: primul constă în introducerea în recipient a unui barometru torricellian, iar al doilea constă în încercarea de a separa, cu ajutorul pompei, două plăci de marmură, puse una peste alta. Primul experiment trebuie să arate că atunci când se elimină aer din recipient coloana de mercur sau de apă trebuie să scadă din pricina presiunii tot mai mici exercitată de aer asupra mercurului aflat în vasul de la baza barometrului. Într-adevăr, observațiile au arătat că mercurul scade până aproape de nivelul celui din suport.

Al doilea experiment presupune că, deși două bucăți de marmură foarte netede devin aproape imposibil de dezlipit odată ce sunt unite (din cauza ororii de vid a naturii, spun pleniștii), ele pot fi separate dacă sunt introduse în recipient și acesta este golit de aer. Motivul este că ceea ce ar ține de fapt plăcile lipite ar fi presiunea aerului asupra ambelor plăci, cauzată de elasticitatea (spring) aerului. Odată ce plăcile s-ar afla într-un spațiu lipsit de aer, ele ar trebui să se despartă. În cazul celui de-al doilea experiment așteptările au fost infirmate, deoarece plăcile au rămas unite. Acum devine clar de ce aspectele tehnice ale alcătuirii pompei sunt atât de importante. De presupusa ei lipsă de integritate fizică s-au folosit atât Hobbes, cât și Boyle, pentru a-și susține pozițiile.boyle experiments air

Pentru Boyle erau importante unele distincții metodologice și epistemologice. În primul rând, trebuia făcută clar distincția între fenomenele observate în urma experimentelor și explicțiile care stau în spatele lor. Pentru a descrie un fenomen nu trebuie cunoscute cauzele sale. Tot ceea ce încearcă să propună astfel de cauze, neverificabile experimental (cum făceau vacuiștii, pleniștii și scolasticii în general) e metafizică și nu filosofie naturală. În al doilea rând, deși acordul politic (mai ales în Anglia care trecuse printr-un război civil între adepții monarhului absolut și cei ai parlamentului) era atât de greu de atins, în filosofia naturală acordul se putea atinge mult mai ușor tocmai datorită faptului că filosofia naturală era atât de diferită de politică. Acordul în filosofia naturală se putea obține tocmai datorită experimentului, iar motivul este destul de simplu. Experimentul în sine constă în producerea unor fenomene pe care orice om poate să le perceapă prin simțuri, fără a face apel la poziționări teoretice sau speculative. Însă pentru obținerea acestui acord comunitar, care creează cunoașterea și, într-un anume sens, stările de fapt, trebuie îndeplinite câteva condiții. Pe lângă tehnologia pompei, mai sunt necesare alte câteva. În primul rând, aparatul (engine) trebuie replicat, astfel încăt experimentul să poată fi repetat de cât mai mulți cercetători. Având în vedere că replicarea era în sine o problemă având în vedere masivitatea și complexitatea pompei, Boyle mai propune două „tehnologii”: prezentarea experimentului astfel încât să fie văzut de cât mai mulți observatori, și prezentarea aparatului și a experimentului cât mai detaliată în textul scris, însoțit de ilustrații, pentru a face posibilă reprezentarea lor în imaginație. De asemenea, pentru a aduce adepți și a forma o comunitate de experimentaliști era necesar ca încrederea lor să fie câștigată prin trăsăturile morale ale cercetătorului: modestia, relatarea atât a succeselor cât și a insucceselor experimentale, și politețea și refuzul de a ataca personal oponenții.

Prin urmare, impresia că programul lui Boyle este reprezentativ pentru ceea ce înseamnă azi știință este justificată. Putem recunoaște în distincția clară dintre stări de fapt și teorii elementele de bază ale empirismului logic de mai târziu, care se întemeia pe distincția dintre teorii și fapte observaționale. Nu spun aceasta pentru a sugera că Boyle era un empirist logic avant la lettre, ci pentru a spune că autorii cărții nu au ales întâmplător programul lui Boyle, istoria pompei de aer și disputa cu Hobbes ca subiect al studiului lor. Iar, contrar aparențelor, interesul pentru acest episod din istoria științei nu se reduce doar la un interes al istoricului, ci și al filosofului, deoarece în jurul disputei dintre Hobbes și Boyle se pot concentra majoritatea problemelor majore din filosofia științei. Iar dacă acest fapt nu este evident, aceasta se datorează, cred eu, expunerii excesiv de încărcate de detalii non-necesare, pe care o consider din acest motiv defectuoasă.

Al treilea capitol ne prezintă poziția lui Hobbes în legătură cu disputa cu privire la vid și cu privire la programul experimental. Hobbes avea opinii contrare celor ale lui Boyle în cele mai fundamentale chestiuni. Hobbes a petrecut mulți ani alături de filosofii francezi, precum Descartes sau Gassendi, de la care a preluat unele idei legate de metoda filosofică. Pentru Hobbes observația experimentală avea puțină importanță, iar a reduce filosofia naturală la experiment duce la punerea pe picior de egalitate a filosofilor și a meșterilor. Hobbes propune în schimb pornirea dinspre explicații cauzale, acelea pe care Boyle le numește metafizice. Aceasta derivă din concepția mai largă a lui Hobbes cu privire la obținerea acordului între oameni: prin forță. În geometrie oricui i se poate arăta foarte ușor că a greșit, iar acordul său este smuls cu ajutorul forței de necontestat a demonstrației, care pornește de la un set de axiome și definiții. Hobbes, care acceptă faptul că științele sunt unite și se influențează reciproc, crede că și în politică demonstrația este la fel de solidă ca în geometrie, deoarece politica nu este creată de Dumnezeu, ci de oameni (deci ea poate fi cunoscută de noi pornind de la un set de adevăruri fundamentale). Filosofia naturală este într-o anumită măsură diferită, întrucât natura este creația directă a lui Dumnezeu. Dar, în timp ce Boyle spune că distincția netă dintre faptele observate și cauzele lor rezidă în faptul că Dumnezeu poate produce aceleași efecte printr-o infinitate de cauze posibile, Hobbes consideră că, deși nu putem ști cum a creat Dumnezeu lumea, putem accepta drept cauze ale efectelor observate acele cauze care nu conțin sau implică vreo contradicție și care răspund satisfăcător cerinței de a explica un fapt observat. Deși nu neagă stautul de cunoaștere datelor obținute de la simțuri, Hobbes nu crede că acordul poate fi impus doar pe baza observațiilor în esență subiective ale oamenilor.  Practica experimentală nu ține, după el, de filosofie. De asemenea Hobbes susține că programul experimental, prin imposibilitatea sa de a impune un acord în filosofia naturală, poate să ducă la dezacord politic și la război civil. Această ultimă acuzație, deși azi poate părea ridicolă, avea mai mare greutate în epocă, la nici douăzeci de ani după încheierea unui război civil, pe fundalul multor turbulențe politice, provocate de răsturnarea și apoi de restaurarea monarhiei.

Capitolele al patrulea și al cincilea sunt de cel mai mare interes pentru cititor întrucât concentrează cea mai mare parte a dezbaterii propriu-zise și sunt cele mai „curate” din punctul de vedere al continuității și fluidității expunerii. Aici se observă, și las cititorului plăcerea de a descoperi, cum s-a raportat fiecare dintre cei doi combatanți la exigențele propriilor programe. De asemenea, argumentele strict natural-filosofice predomină în aceste capitole, fără a părea că se pierd în considerații de ordin sociologic și istoric. Consider că aceste două capitole ar fi trebuit să dea măsura expunerii întregii cărți, tocmai datorită mai marii concizii prin care s-au prezentat aspectele cele mai demne de reținut.

Prin contrast, capitolul al șaselea este cel mai încărcat cu informații filosofic neinteresante, care ar putea interesa doar un cititor cu apetență pentru expuneri detaliate istoric sau pentru arhivistică, sau un istoric specialist în știința secolului al XVII-lea. Acesta este în mare o relatare a dificultății de a replica experimentul cu pompa din cauza dificultății construirii ei.  Pe o „distanță” de mai multe zeci de pagini, autorii povestesc istoria construirii de pompe de aer în diferitele zone ale Europei, iar ceea ce este interesant filosofic este extrem de anevoios de găsit. Voi încerca să spun, pe scurt, care sunt aceste aspecte. Problema principală în acest capitol e legată de legătura dintre replicarea unui experiment și stabilirea unor stări de fapt. Într-adevăr, în ce condiții se poate spune că pompa a fost replicată cu succes? Dacă criteriul este obținerea acelorași rezultate cu cea a lui Boyle, se poate spune că replicarea era inutilă. Ar trebui să se admită că, în principiu, era posibil ca o replică a pompei să fie mai bine construită și să ofere alte date observaționale. Prin urmare, conform obiecției lui Hobbes, stabilirea stărilor de fapt ținea mai mult de o convenție sociaă decât de observație ca atare.

Capitolul al șaptelea acoperă în mare contextul istoric și social al acestor dezbateri, aspecte pe care le-am descris sumar mai sus. Aici trebuie precizat că argumentele celor dăuă părți aflate în dispută nu se concentrează doar în jurul argumentelor filosofice propriu-zise, ci și atitudinilor și acțiunilor persoanelor aflate în dispută. În timp ce Boyle acuza impolitețea și atacurile ad hominem ale lui Hobbes, acesta din urmă acuza sectariansmul și lipsa de transparență a experimentaliștilor. După cum spun autorii, unele dintre atacurile luii Hobbes ar putea fi motivate de neincluderea sa în rândurile Societății Regale. În același timp, Hobbes era văzut de experimentaliști ca o amenințare la adresa programului lor și a modului lor de viață filosofică, prin opoziția la experimentalism și poziția înaltă pe care o avea pe lângă suveran: „Amenințarea lui Hobbes era o amenințare la adresa spațiului social în care experimentaliștii, preoții și avocații puteau să lucreze[2]

Capitolul final trage concluziile generale desprinse de autori în urma acestui periplu istoric prin știința secolului al XVII-lea. Ceea ce au urmărit cei doi autori a fost să arate că soluția la problema cunoașterii este una politică. În cazul lui Hobbes, filosofia (știința) trebuie să fie deschisă întregului public, iar cunoașterea se formează la nivel social prin acceptarea prin libera voință a adevărului științific, sau, cu alte cuvinte, cunoașterea se formează ca urmare a unui act politic – nu realitatea e răspunzătoare pentru cunoașterea noastră. Programul experimental, în schimb, vede deschiderea către public a științei ca deschidere într-un spațiu social mai îngust decât cel al lui Hobbes, și anume cel descris de limitele laboratoarelor. Comunitatea în care se constituie cunoașterea, în urma observației și mărturiei membrilor comunității, este alcătuită din savanți. Câștigul a fost de partea celor care au satisfăcut sau s-au oferit să satisfacă în mai mare măsură nevoile societății Restaurației: dezvoltarea tehnicii, oferirea de suport factual pentru fiziceni, dar și pentru moraliști sau teologi.

Cu toate că programul lui Boyle a fost considerat multă vreme câștigătorul disputei cu Hobbes, și în același timp câștigător și al aderenței urmașilor, cei doi autori, observând ultimele dezvoltări din știința secolului al XX-lea, precum și îndoiala care a căzut asupra pretenției că știința ne oferă certitudini sau că felul în care retorica liberală reflectă natura societății, concluzionează că noi suntem în cele din urmă cei care ne constituim cunoașterea, nu realitatea.

În ceea ce privește impresia mea despre această carte, mă rezum la următoarele. În primul rând, metodologia adoptării punctului de vedere al „străinului” este suficient de interesantă încât să poată fi luată în calcul pentru analiza altor dispute din istoria științei. Putem observa, așa cum am spus mai sus, cum unele dintre temele majore din filosofia științei se întâlnesc în relatarea lui Schapin și Schaffer a acestui episod din istoria științei. Reducționismul empirismului logic, falsificaționismul, centura protectivă a lui Lakatos, chiar și reflecțiile politice ale lui Popper despre societatea deschisă și asemănarea sa cu comunitatea științifică se regăsesc în această dispută de la începuturile științei moderne. Acesta este un motiv suficient pentru a citi cartea, chiar și cu prețul parcurgerii anevoioase a prea multor detalii istoriografice. Leviathan and the air pump este o carte importantă prin conținutul sau și deci merită interesul cititorului, chiar dacă din punctul de vedere al formei ar fi putut fi scrisă în mult mai puține pagini. În plus, concluziile sale despre construcția socială a faptelor științifice privesc dincolo de contextul dezbaterii dintre Hobbes și Boyle, despre care mă rezum la a relua ceea ce au spus autorii: „Hobbes a avut dreptate”[3].

 

Note:

[1]    Steven Shapin, Simon Schaffer, Leviathan and the air-pump:Hobbes, Boyle, and the experimental life, Princeton University Press, 2011, p. xiv – traducere proprie

[2]    Ibid. p. 327

[3]    Ibid. p 344

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s