Galileo Galilei, Sidereus Nuncius sau Anunțul stelar (colecția „Biblioteca italiană”, Humanitas, 2018)

Galileo Galilei, Sidereus Nuncius sau Anunțul stelar, traducere din latină de Gheorghe Stratan, prefață de Franco Giudice, note și postfață de William Shea și Tiziana Bascelli, cronologie, îngrijirea ediției și traducerea prefeței de Smaranda Bratu Elian

Grigore Vida

Am avut parte zilele acestea de un eveniment editorial, prima traducere în română a lucrării lui Galilei Sidereus Nuncius. Traducătorul, Gheorghe Stratan, și îngrijitoarea ediției, Smaranda Bratu Elian, au avut inspirația să includă un material foarte bogat de comentarii și note datorat lui William Shea și Tizianei Bascelli, rezultatul fiind un volum care cuprinde aproape tot ce se poate ști despre subiect. Un model de urmat! Textul folosit este cel al ediției de referință a operelor lui Galilei (poate n-ar fi stricat să fie dată în margine și paginația volumului respectiv), iar traducerea, rod al unei munci de-a lungul multor ani, curge foarte frumos. Și peste tot se simte că atât traducătorul, cât și îngrijitoarea ediției chiar îl iubesc pe Galilei.

Prefața este semnată de Franco Giudice, un cercetător important, coautor al unei lucrări despre telescopului lui Galilei în context european. Acesta oferă într-un stil limpede reperele esențiale pentru înțelegerea textului lui Galilei, iar alegerea sa ca prefațator a fost fără îndoială o idee fericită. Întâlnim totuși o inexactitate la p. 14, unde se spune că „în biblioteca lui [Galilei] se afla un exemplar din Opticae Thesaurus, volumul publicat de Friedrich Risner în 1572, precum și Perspectiva călugărului polonez Witelus și traducerea latină a tratatului de optică al lui Alhazen” – ceea ce dă impresia că ar fi vorba de trei lucrări. De fapt, volumul editat de Risner exact asta cuprindea: tratatul lui Alhazen (Ibn al-Haytham) și cel al lui Witelo [titlul complet al volumului este Opticæ thesaurus Alhazeni Arabis libri septem, nunc primum editi. Eiusdem liber de crepusculis & nubium ascensionibus. Item Vitellonis Thuringopoloni libri X (Basilæ, per Episcopios, MDLXXII)].

Cronologia care însoțește Anunțul stelar este preluată din volumul galileian apărut acum opt ani, în aceeași formidabilă colecție „Biblioteca italiană”: Lettere copernicane / Scrisori copernicane, traducere și note de Smaranda Bratu Elian și Gheorghe Stratan, prefață de Giorgio Stabile (București: Humanitas, 2010). Problema este că a fost preluată tale quale, fără a fi coordonată cu noul volum, astfel încât la p. 42 din Anunțul stelar se vorbește despre „scrisorile publicate în volumul de față”, iar pe următoarea pagină despre „scrisoarea [cardinalului Bellarmino] reprodusă în acest volum”. Însăși traducerea titlului Sidereus nuncius a fost lăsată ca în 2010, Vestitorul stelar (p. 38), deși notele 1 și 2 din prezentul volum (pp. 215–216) fac mare caz de faptul că sensul lui Nuncius nu este acela de „mesager”, „vestitor”, ci de „mesaj”, „anunț”. În general, titlurile operelor lui Galilei sunt traduse diferit în cronologie față de restul cărții. De pildă, Il Saggiatore este tradus în cronologie ca Balanța de maximă precizie, iar în note ca Balanța fină (iar pentru a spori confuzia, Balanța fină traduce în cronologie titlul lucrării timpurii a lui Galilei, La bilancetta); și, de fapt, nici una dintre cele două traduceri nu e bună, fiindcă „Saggiatore” se referă la personajul care verifică și ajustează balanța. Aș mai menționa că accidenti din Istoria e dimonstrazioni intorno alle macchie solari e loro accidenti nu înseamnă „manifestări”, așa cum e tradus în cronologie (p. 41); este vorba despre proprietățile petelor solare, o posibilă traducere fiind „atribute”.

O greșeală mare („Cronologie”, p. 38) e când i se atribuie lui Aristotel opinia potrivit căreia Calea Lactee ar fi „o nebuloasă de eter”. De fapt, pentru Aristotel, Calea Lactee este un fenomen sublunar (ca atare, îl tratează în Meteorologica, nu în De caelo), fără legătură cu eterul, elementul prezent în regiunea supralunară. Ceea ce reiese și din nota 137 de la finele volumului, care oferă și referința precisă la lucrarea aristotelică amintită (atâta numai că literele care desemnează coloanele din ediția Bekker nu se scriu niciodată cu majuscule). Altminteri, ne-am fi dorit ca anumite afirmații să fie mai nuanțate; de pildă, la p. 36 din „Cronologie”, sub anul 1606, ni se spune pur și simplu „Construiește termometrul”. Dincolo de faptul că nu era un termometru, ci un termoscop, folosirea articolului hotărât e înșelătoare, fiindcă mai existaseră și până la Galilei încercări de a construi instrumente ce aduc a termometre – fiindcă ceea ce înțelegem noi prin termometru a apărut cel puțin cu un veac mai târziu.

„Nota asupra ediției” a profesorului Gheorghe Stratan e scrisă cu cuvinte alese, iar pe alocuri e emoționantă. Pare redactată cu pana, nu cu tastatura, și ne-am fi dorit să semneze poate și alte texte în acest volum. Cineva lipsit de sentimente ar observa totuși că ediția lui Favaro a operelor lui Galilei s-a încheiat în 1909, nu în 1908, și a apărut prima oară nu la Giunti, ci în tipografia lui G. Barbèra, așa cum corect se spune într-una din notele postfeței. Și poate nu e atât de relevant că această ediție se află la Biblioteca Academiei și la BCU Cluj (acest amănunt nu face decât să ne aducă aminte cât înapoiați suntem); mai degrabă ar fi meritat menționat că toate volumele sunt disponibile online, gratuit, pe siteul gallica.

Ajungem la traducerea propriu-zisă și mai precis la titlu. Aici toată problema e dacă Nuncius trebuie tradus cu „mesager” sau „mesaj” (cu diferite variațiuni: „nunțiu”, adică „ambasador”, pe de-o parte, „anunț”, „știre”, pe de cealaltă). Profesorul Stratan se situează de partea lui William Shea și a celor care optează pentru sensul de „mesaj”. Cealaltă tabără are reprezentanți nu mai puțin iluștri, printre ei Stillman Drake și Albert van Helden. Amintesc aici argumentele lor, fiindcă ele nu apar (așa cum ar fi trebuit poate) în nota care justifică alegerea titlului. Pe la mijlocul secolului trecut, Edward Rosen a arătat că în 1626, Galilei însuși s-a pronunțat împotriva interpretării lui Nuncius ca „mesager”, iar câțiva ani mai târziu, același Rosen l-a criticat pe Drake pentru traducerea sa, în care titlul apare ca Sidereal Messenger, iar „Astronomicus Nuncius” de pe prima pagină ca „Astronomical Message”. În răspunsul său, Drake l-a amintit pe un student al lui Galilei, care a mers în 1610 pe varianta „mesager”, fără ca Galilei să aibă ceva de obiectat vreme de mai bine de 10 ani. Potrivit lui Drake, Galilei ar fi acceptat „greșeala”, care poate chiar l-a mulțumit, în loc să-l fi supărat; și, la urma urmei, de ce nu am vedea cartea drept mesagerul, iar conținutul ei, mesajul. Van Helden, din prefața căruia reproduc aceste argumente (The Sidereal Messenger, Chicago, 1989, pp. ix–xi), acceptă poziția lui Drake, invocând și o tradiție care s-a încetățenit în limba în engleză; și mai amintește că și Kepler l-a înțeles tot drept „mesager”, precum și prima traducere în franceză din 1681. Profesorul Stratan a ales tabăra cu „mesaj”, care neîndoios dă seama de intenția inițială a lui Galilei (numai că, probabil dintr-o greșeală de tipar, în nota 1 apare „mesager” drept accepțiunea orginară). Dar poate nu „anunț” era cel mai nimerit cuvânt, căci în română sună cam frust; dacă e să îndrăznesc o variantă, aș spune „veste”.

Următorul cuvânt problematic este, firește, numele instrumentului folosit de Galilei (în latină perspicillum). „Telescop” e o denumire mai târzie și nu poate fi folosită decât în note (așa cum se și întâmplă). Profesorul Stratan optează pentru „ochean”, la care subscriem. Dar de ce nu este folosit în mod unitar? Nu avem în vedere doar prefața, unde se vorbește despre „lunetă” în loc de „ochean” – deja ne-am obișnuit ca partea de început a volumului să vorbească o limbă diferită de partea din urmă. Dar chiar în textul traducerii, denumirea variază: astfel, la p. 73 citim despre „un ochelar construit de un olandez” (în treacăt fie spus, are acest cuvânt formă de singular în română?); mai mult, la p. 105 întâlnim de-a dreptul „cu ajutorul telescopului”!

Câteva cuvinte acum despre vocabularul „empirist” al lui Galilei. Conceptul de sensata certitudine este tradus la p. 72 ca „certitudinea dată de experiența directă a propriilor simțuri”, însoțit de următoarea notă: „Galilei introduce aici un termen-cheie al întregii sale metodologii științifice, sensata esperienza. T[r]aducerea adoptată încearcă să expliciteze sensul pe care îl are expresia în concepția autorului.” (nota 56, p. 236). Conceptul de sensate esperienze (la plural, așadar) mai este pomenit în prefață (p. 11) și în cronologie (p. 46), în ambele locuri fiind tradus cu „experiențe sensibile” – nimic de obiectat. Numai că aici nu e vorba de experiență sau experiențe, ci de certitudine. Iar traducerea vrea prea mult, ajungându-se la suprasaturație: ori „directă”, ori „propriilor” e în plus. Așa cum a fost tradus și sensate esperienze, cred că „certitudine sensibilă” sau „certitudine dată de simțuri” ar fi fost îndeajuns aici. Dar oare pluralul „simțuri” chiar se justifică? Galilei nu folosește în Sidereus Nuncius decât singularul (sensus); în fond, e peste tot vorba doar de văz. Traducătorul pare să nu fie atent la această subtilitate. Astfel, în primul paragraf al textului întâlnim „toate acestea au devenit accesibile simțurilor noastre”; dar în latină avem singularul, care nu poate trimite decât la văz, așadar „accesibile văzului/vederii noastre”. În al treilea paragraf, traducătorul reține forma la singular: „am dezvăluit simțului și nu doar minții”; dar, din nou, mai limpede ar fi fost văzului/vederii (în plus, aici intellectui ar fi trebuit tradus cu „intelectului”, nu cu „minții”, fiindcă mintea, spre deosebire de intelect, poate fi concepută și ca receptoare a percepțiilor sensibile). În sfârșit, aceeași problemă cu „simț” la singular apare spre final, unde sensus nobis offert este tradus cu „experiența sensibilă ne dovedește” (p. 131) în loc de „văzul nostru oferă”.

Și ca să fie limpede această privilegiere a ochilor și a văzului, întâlnim și expresia oculata certitudine (așadar nu sensata), iar traducerea sună: „certitudinea dată de experiența sensibilă” (p. 99). Dar firește că ar fi trebuit „certitudinea dată de văz” sau chiar „certitudinea dată de ochi”.

Dacă tot suntem la probleme de traducere, aș mai semnala un termen care apare în fragmentul, tradus în postfață, din scrisoarea lui Henry Wotton către contele de Salisbury, și anume judicial. Iată contextul (p. 143): „În acest fel, el a răsturnat mai întâi toată astronomia precedentă […] și apoi, toată astrologia, dat fiind că această calitate a noilor planete trebuie să schimbe toată procedura […]”. Pentru ultimul cuvânt avem nota: „În engl. termenul este judicial, prin care Wotton înțelege procedurile astrologiei”. De fapt, este vorba despre judicial Astrology, care, spre deosebire de natural Astrology, studia efectele corpurilor cerești asupra vieții personale a oamenilor (a „destinului” lor). În general pasajul din Wotton din postfață e destul de neglijent tradus: scrisoarea nu e adresată direct lui Iacob I, ci lui Robert Cecil, așadar ar fi trebuit „trimit Majestății Sale”, nu „Majestății Voastre”, „Domnia Sa”, nu „Domnia Voastră”; „patru planete care se rotesc în jurul sferei lui Jupiter” în loc de „în apropierea sferei lui Jupiter” (această frază e citată și în prefață, p. 5, iar acolo e bine tradusă). De asemenea, numele editorului scrisorilor lui Wotton e dat incomplet (din nou prefața stă mai bine aici), iar referința la paginile acestui volum de scrisori nu nici ea precisă.

Într-un volum în care imaginile sunt atât de importante, arătând latura de artist a lui Galilei, ne-am fi dorit ca ele să fie reproduse cât mai fidel după original. În schimb, ele sunt micșorate și puse toate pe aceeași pagină. Poate din acest motiv au căzut din text cuvintele „după cum înfățișează figura alăturată” (veluti apposita figura repræsentat în Opere di Galileo Galilei, vol. III/1, p. 63, rândul 8), care ar fi trebuit să figureze la p. 77, după „destul de întortocheată”.

Toate aceste observații ale mele, făcute întru totul amical, nu scad cu nimic valoarea volumului luat în ansamblu și nu putem nădăjdui decât că editorii vor continua să traducă din operele lui Galilei. Cele două volume pe care ni le-au dat până acum sunt ce avem mai bun de Galilei în românește. Ar fi excepțional dacă ar urma o traducere a Dialogului, a cărui veche traducere a apărut drastic cenzurată, după cum arată profesorul Stratan în cartea sa din 1997, Galileu! O, Galileu!. Pe de altă parte, în această din urmă carte este evaluată mult mai pozitiv traducerea Discursului, datorată lui Victor Marian, și care probabil ar avea nevoie doar de o revizie (dar cu siguranță și de o adnotare mai substanțială).