Despre epidemii și istoria care se repetă

Istoria se poate povesti în multe feluri. Și din fiecare avem de învățat. Căci, desigur, prima lecție a istoriei este că nu suntem originali. Că ideile, argumentele, fricile și bucuriile noastre sunt de o monotonie deprimantă. Luați teoriile conspiraționiste pe tema „vaccinurile atacă creierul” – le veți găsi în articolele de presă și în cărțile secolului al XIX-lea; în primele emisiuni de radio sau televizate din secolul XX. Și atunci, și acum, vor mai scăpa din ele și în presa științifică; urmate de retractări (în care nimeni nu crede) și scandaluri, de excluderi din profesie și de popularitatea obținută în afara specializării pe alte căi. Sau luați imaginile cu lideri politici care se vaccinează în direct la televizor, pentru a încuraja populația. La începutul secolului al XVIII-lea, fără televizor, dar amplu reflectată în presa de atunci, o parte dintre membrii casei regale britanice, la încurajarea unei prințese care fusese bine educată de filosofi, își inoculau copiii cu o proto-variantă de vaccin împotriva variolei (procedura se numește variolare).

Războiul fără sfârșit

Într-o faimoasă definiție formulată de Peter Medawar (premiul Nobel pentru medicină în 1960) virusul este o bucată de acid nucleic... înconjurată de vești proaste. O foarte mare perioadă din istoria umanității am văzut doar veștile proaste; și nici acestea nu și-au găsit nume decât foarte târziu, de obicei descriptive pentru simptomatologia bolii: febra galbenă, vărsatul de vânt (variola), pojarul.... Primele virusuri au fost descoperite oarecum din întâmplare, la capătul unui proces de „strecurare”. În ultima parte a secolului al XIX-lea, Louis Pasteur, Robert Koch și câțiva discipoli, pionieri ai bacteriologiei, au inventat un fel de sită ceramică foarte fină cu care „strecurau” fluidul de cultură și separau parte cu bacterii, pe care o puneau „la crescut” în eprubetă. „Sita” avea pori de diferite dimensiuni, selecționând astfel bacteriile „după mărime”.