Despre epidemii și istoria care se repetă

Istoria se poate povesti în multe feluri. Și din fiecare avem de învățat. Căci, desigur, prima lecție a istoriei este că nu suntem originali. Că ideile, argumentele, fricile și bucuriile noastre sunt de o monotonie deprimantă. Luați teoriile conspiraționiste pe tema „vaccinurile atacă creierul” – le veți găsi în articolele de presă și în cărțile secolului al XIX-lea; în primele emisiuni de radio sau televizate din secolul XX. Și atunci, și acum, vor mai scăpa din ele și în presa științifică; urmate de retractări (în care nimeni nu crede) și scandaluri, de excluderi din profesie și de popularitatea obținută în afara specializării pe alte căi. Sau luați imaginile cu lideri politici care se vaccinează în direct la televizor, pentru a încuraja populația. La începutul secolului al XVIII-lea, fără televizor, dar amplu reflectată în presa de atunci, o parte dintre membrii casei regale britanice, la încurajarea unei prințese care fusese bine educată de filosofi, își inoculau copiii cu o proto-variantă de vaccin împotriva variolei (procedura se numește variolare).

Despre modele științifice la vreme de pandemie

Pot contribui filosofii la lupta împotriva pandemiei care, în momentul scrierii acestor rânduri, ne ține închiși în case?

La drept vorbind probabil că o contribuție concretă la eradicarea ACESTEI pandemii este prea puțin probabilă. Dar dacă ar fi vorba de lupta contra unor altor epidemii similare răspunsul meu ar fi un da entuziast, și ar presupune, între altele, lectura cărții profesorului american de filosofie Michael Weisberg “Simulation and Similarity: Using Models to Understand the World”,  apărută în seria “Oxford Studies in the Philosophy of Science”  la Oxford University Press în 2013, și despre care doresc să vorbesc publicului letstalkaboutbooks in acest eseu-pseudo-recenzie.