Poezie, politica și filosofie în Florența lui Lorenzo de Medici

I se spunea Magnificul, și asta încă din timpul vieții. O viață care a început în perioada în care Florența devenea un fel de capitală filosofică a Europei, locul unde apăreau la suprafață, după secole de uitare, manuscrisele lui Platon, locul în care Marsilio Ficino realizează prima traducere integrală a dialogurilor lui Platon în limba latină. Cum e să crești, să înveți, să te formezi intelectual cu Ficino și prietenii lui? O viață care se încheie în anul în care Columb descoperă America. Între aceste repere s-a desfășurat viața lui Lorenzo de Medici, în Florența lui Michelangelo, Leonardo da Vinci, Botticelli, Bruneleschi…. Deși contemporanii lor m-ar fi corectat, spunând că Michelangelo, Leonardo și Boticelli au trăit în Florența lui Lorenzo Magnificul. Un personaj care a reușit să îmbine, într-un mod încă greu de înțeles, politica, filosofia și poezia. Cam despre asta am discutat în seara asta la Cafeneaua filosofică (serie nouă), cu Smaranda Bratu Elian, Horia Roman Patapievici și Doina Cristina Rusu.

Discuția ne-a purtat pe culmi filosofice, am vorbit despre iubire și neoplatonism, despre influența lui Marsilio Ficino asupra creației lui Lorenzo. Am vorbit și despre forme literare și despre puterea poeziei de a manipula masele… sau principii.

Au rămas și multe întrebări deschise. Unele țin de culisele jocurilor politice renascentiste și de felul în care Lorenzo, fără să fie un „principe” (în sensul lui Machiavelli) a fondat (sau a continuat) o cripto-signorie, atrăgându-și numele de tiran (dar, după cum spune Guicciardini, în Istoria Italiei, un tiran „atât de plăcut”). Alte întrebări țin de coerența creației artistice. Cum stau împreună poeziile licențioase cu cele filosofice și cu creația religioasă? A rămas nediscutată și relația între Lorenzo și Savonarola (călugărul mistic a cărei ascensiune a încheiat această perioadă fastă a Florenței).

Oricum, dialogul merită urmărit…