Europa cărților

Sarah J. Charles, The Medieval Scriptorium. Making Books in the Middle Ages, Reaktion Books, 2024

Imaginația noastră e foarte limitată. Când, tot mai rar, ajungem să ținem în mână o carte (în loc să citim textul ei pe un ecran) rareori ne gândim la ea ca un obiect. Poate, cel mult, când o cumpărăm, plătind pentru ea, ne ducem cu gândul la oamenii care au pus acest obiect pe piață: poate un traducător, un corector de text, tipografii (dacă mai există, în spatele mașinilor). Dar ia imaginați-vă că țineți în mână un text clasic. Un dialog de Platon, să zicem. E acolo, în mâna voastră, pentru că foarte mulți oameni, generație după generație, au rescris-o, dându-i mereu un trup nou. Textul acestei cărți a fost copiat, de sute, poate de mii de ori: pe suluri de papirus, apoi pe coli de papirus sau pergament, împăturite, legate pe margine și închise între coperți de lemn alcătuind, astfel, un codex. Apoi (începând cu secolul al XV-lea) pe hârtie. Apoi, tot literă cu literă, pe cadrele de lemn ale primelor tiparnițe.

Cu textele antice e așa: tot ce a încetat să fie copiat, cu intenție sau accidental, a dispărut. Mii, zeci de mii de cărți despre care știam că au existat, la un moment dat, nu mai există pentru că, la un moment dat, cineva le-a exclus din scriptorium. Chiar dacă manuscrise vechi au mai rămas pe undeva, într-un cufăr, pe un raft, într-un subsol sau într-un turn, tot ce putem spera este să mai găsim mici fragmente într-o excavație arheologică, sau examinând cu atenție cotoarele cărților (în care se folosea, adesea, pergament din manuscrisele mai vechi).

Cărțile, însă, cele care au ajuns până la noi, sunt încă cu noi pentru că n-au ieșit niciodată din scriptorium: pentru că generații după generații de copiști și scribi le-au copiat, dându-le o nouă viață.

Dacă vreți să aflați câte ceva despre acest proces, iată o carte cu care puteți începe. Sarah Charles reconstruiește, detaliu cu detaliu, scriptorium-ul, laboratorul de produs cărți. Uitați de Numele trandafirului; scriptorium-ul nu este o bibliotecă. „Biblioteca” însăși este adesea doar un dulap cu cărți. Activitatea de producere a unei cărți este un complex proces de colaborare în care sunt implicate foarte multe meșteșuguri și personaje: tăbăcarul specializat în producerea de pergament, zugravul care produce pigmenții și culorile, scribul care copiază, cel care corectează, artistul care pictează și „iluminează” manuscrisele, legătorul de cărți, un alt tăbăcar care, de data aceasta, produce coperta grea de lemn și piele care va „închide” manuscrisul. Cartea lui Charles reconstruiește imaginativ toate aceste etape, dându-ți prilejul să arunci o privire peste umărul fiecăruia dintre acești meșteșugari. Care, susține Charles, lucrau împreună, adesea în aceeași mănăstire. Produsul final avea ceva „de casă”: de la pieile vițeilor crescuți pe islazul mănăstirii, la cerneala sau pigmenții obținuți din plante locale, și până la mâinile pricepute ale fraților (și surorilor) care copiau, desenau, pictau sau adăugau glose pe margine, toți, convinși că fac astfel munca orânduită de Dumnezeu.

Poate de aceea, fiecare nou ordin, fiecare nouă mănăstire, începea cu o bibliotecă – un mai mic sau mai mare dulap cu cărți stătea la baza constituirii unui scriptorium, marele laborator de producere și reproducere a cărților care se extindea apoi la o întreagă comunitate semi-monastică. Desigur, cele mai multe dintre cărțile produse astfel erau biblii. Însă nu toate. Textele autorilor antici au ajuns până la noi pentru că, secol după secol, au reușit să pătrundă în scriptorium. Uneori asta se întâmpla pentru că un monarh luminat se hotăra să înființeze școli și să uniformizeze scrisul (și cartea). Așa a fost în secolul al VIII-lea, în ceea ce s-a numit mai apoi „renașterea carolingiană”. Alteori erau pelerinii, ordinele medicante, conciliile și alte forme de „întâlnire a civilizațiilor” care mediau redescoperirea unei cărți „pierdute”.

Apariția universităților a scos laboratorul de făcut cărți din mănăstire și l-a comercializat. Însă n-a schimbat mult procesul de producție. Acesta s-a mutat, doar, în comunități laice. Breasla făuritorilor de cărți a continuat însă să agrege meserii foarte diferite și să presupună forme de colaborare pe care abia cercetarea recentă a ajuns să le scoată la lumină. Cartea lui Charles se întemeiază pe un număr foarte mare de astfel de cercetări relativ recente care au investigat „materialitatea” cărților. Ea comunică pe înțelesul publicului larg ceea ce s-a făcut în ani de investigație atentă a tuturor aspectelor materiale ale manuscriselor medievale – de la marginalii și glose la ilustrații și pigmenți.

Fiecare dintre capitolele cărții începe cu o mică poveste. O zi din viața unui copist – în secolul IV, într-o mănăstire creștină, în secolul VIII într-o abație benedictină, în secolul al XIII-lea, în comunitatea de librari de lângă universitate, și tot așa. Bărbați și femei angajați în munca divină de a da trup cărților. Peste umărul lor se uită cititorul de azi, fascinat de detaliile acestui proces care nu mai există, deși atâtea dintre detaliile lui au continuat să existe mult după invenția tiparului. E fascinant că după aproape două milenii, ținem în mână o carte care mai conține, pe alocuri, elementele unui codex medieval. Până și corpul de literă tipărit s-a dezvoltat dintr-un tip caligrafic inventat cu secole înainte.

Veți învăța foarte multe citind această carte. S-ar putea să vă uitați altfel la o carte, de acum înainte. Pentru mine, însă, revelatorie a fost lecția numerelor mari. Scara „industrială” la care erau produse cărțile în cele mai întunecate dintre „secolele întunecate”. Gradul de alfabetizare pe care se întemeia tot acest proces de copiere și recopiere, reprodus la nesfârșit, pe malurile Mediteranei și în Nordul îndepărtat, într-o Europă a cărților.