Unul dintre lucrurile cu care se mândrește orașul acesta este că are cel mai mare cimitir din Europa. La prima vedere pare macabru, Dar asta e doar până te apropii. Cimitirul Olshdorf e cât un oraș mai mic. Are străzi și alei pe care m-am plimbat, pe bicicletă, ore întregi. E verde, e frumos, e liniștit. Dar nu e un parc. E un cimitir. Are șase sau șapte capele diferite – și de confesiuni diferite. Cât m-am plimbat eu pe bicicletă dintr-o parte într-alta, am văzut, de la distanță, două înmormântări.
Și totuși, e un cimitir-parc, în care oamenii se plimbă cu bicicleta, sau se opresc pe bancă să citească. E verde, e liniște și e, mai ales, o lecție despre romantismul german. Cel pe care nu l-am înțeles până n-am ajuns aici. Nici nu știi dacă ești în lumea lui Goethe, a lui Holderlin, sau a lui Gaspar David Friedrich. Sau dacă ești, mai curând, în plin roman gotic.
Am încercat să aflu câte ceva despre locul acesta. Am aflat că, pentru câteva sute de ani, pietrele de mormânt erau standardizate. Erai îngropat cu semnul breslei din care făceai parte. Cam toate pietrele de mormânt au și azi, aceeași dimensiune. Aici e un luminiș cu toate pietrele breslelor. E ușor înfricoșător.
Cimitirul are multe asemenea poieni cu pietre de mormânt. Unele sunt pașnice. Altele sunt romantice; din loc în loc sunt construcții peisagistice care-ți atrag atenția. Iată unul dintre ele. Nu știu nimic despre el. Spre rușinea mea, m-am oprit din drum, am proptit bicicleta de bordură, și am făcut o poză. M-am gândit o secundă să caut cine e îngropat aici. Pe urmă m-am gândit: n-ar fi mai frumos să-mi imaginez? Ce poveste gotică ar ieși din această imagine!
Există însă, în cimitirul Olshdorf și locuri în care imaginația se oprește. Acestea sunt poienile și aleile – kilometri întregi – în care tot ce vezi sunt mici pietre de mormânt aliniate perfect, unele lângă altele, sute și mii de pietre de mormânt, unele lângă altele. O armată. Sunt soldații primului război mondial. Și alături, mai la vale, sunt ceilalți – alte mii de pietre de mormânt. Soldații celui de-al doilea război. Nume, data nașterii, data morții. 20 de ani, 22 de ani, 19 ani, 26 de ani. Zeci de rânduri de pietre, în liniștea nesfârșită, tulburată doar de mierle.
Și aici, la capătul vizitei mele am început să înțeleg cât de special e acest loc. Cât de diferit de cimitirele pariziene, de pildă, sau de cele din România. Nu vorbim doar de dimensiuni, de felul incredibil în care e îngrijit, de frumusețea naturii pe care o pune în evidență. E altceva. Pietrele acestea sunt, aproape toate, cvasi-anonime. Au cam aceeași culoare. Sunt morminte în care vezi adunate la un loc mai multe generații. Nu există un cavou. Ci tot un luminiș în pădure, pietre modeste de granit, gravate. Din loc în loc mai e câte o statuie – secolul XIX, romantismul german. Nicio stridență. Nicio inscripție aurită, nicio piatră de marmură. Frumusețea de a de contopi, de a te dizolva în natură.
Let's talk about books 