Bunicul meu avea o grădină, La Oradea. O fâșie de pământ pe un deal care cobora în pantă lină deasupra orașului . Departe de zona urbană, printre alte grădini, foarte asemenea ei. În grădină erau meri și pruni și caiși, un cireș sălbatic, lăstari de coacăze și multe straturi de căpșuni. Mai târziu, prin anii 80, mai erau și straturi cu roșii, castraveți și ceapă.Tot în anii 80, în grădinile de alături au început să apară casele. Care s-au transformat, în anii 90, în vile cu etaj. Grădinile au început să dispară.
Am văzut același lucru la Cluj. În anii 70, strada Uliului din cartierul Grigorescu era o stradă de grădini. Mai exista câte-o casă ici-colo, însă marea majoritate a grădinilor aveau doar mici barăci de lemn în care se țineau uneltele. Unele mai aveau câte un coteț cu iepuri sau un columbar; mai rar găini, căci pentru găini trebuia spațiu, și cineva să le îngrijească peste zi. Grădinile de pe deal se însuflețeau doar după-amiezile când proprietarii, adesea muncitori prin fabricile orașului, veneau să mai smulgă din buruieni, să dea de mâncare la iepuri, sau să vadă dacă s-au copt cireșele.
Am văzut toate aceste grădini murind. Sufocate de entuziasmul imobiliar al anilor 90; apoi de criza anilor 2000, apoi de distrugerea sistematică pusă la cale de „dezvoltatorii imobiliari”. Am învățat că e „în firea lucrurilor”, că nu se poate altfel.
Până am ajuns la Hamburg și am văzut că se poate și altfel.
La început nici n-am înțeles ce văd. Mă obișnuisem să merg cu bicicleta pe canalele pitorești din nordul orașului. Aici, tot ce e fir de apă pare să fie protejat de culoare de vegetație. Pe deasupra sunt poduri și autostrăzi. Pe lângă apă e vegetație luxuriantă și copaci seculari. (Am rămas cu o mare întrebare, în lunile din urmă: cum construiești un pod sau un nod de autostradă păstrând copacii din marginea drumului?)
Pe urmă, am început să le văd. Mici grădini cochete, cu căsuțe de lemn care-ți amintesc de povestea lui Hansel și Gretel.
Au, toate, straturi de flori, alături de stratul de ceapă; și măcar doi-trei pomișori. Unele au gard viu, tuns la milimetru, altele porți de fier forjat, ca pe vremuri. Ai zice că ești pe dealurile copilăriei mele.
Doar că ești în mijlocul orașului. În spatele casei, vezi adesea noile dezvoltări imobiliare. Blocuri somptuoase, cu balcoane și multă sticlă, clădiri de birouri, parcări. Doar că sunt la zeci de metri în spate. Dându-ți senzația că e loc pentru toată lumea în orașul acesta.
Așa am început să mă întreb ce e cu grădinile. Și am aflat că e vorba despre un fenomen care merită investigat.
Grădinile urbane au o istorie lungă. Unii zic că povestea începe în prima parte a secolului al XIX-lea, și că are de-a face cu proiectele (utopice?) de a transforma viața muncitorilor, oferindu-le un petec de pământ pe care să cultive legume. Jardin ouvrieres se pare că se numeau ele în Franța. În secolul XX, și mai ales după primul război mondial, grădinile au devenit tot mai importante în economia urbană. Îmi imaginez că asta a continuat și după război. O grădină îngrijită nu îți asigura doar hrana; era și o garanție a libertății.
În poveștile familiei mele, grădina era pluta de salvare pentru naufragiați – nu doar pentru că-ți dădea de mâncare într-o lume a foametei, ci pentru că era a ta, pământul pe care-l puteai cultiva, refugiul în care primeai înapoi după măsura muncii tale. Pentru mine a fost o revelație să descopăr că povestea asta nu a fost o idiosincrazie individuală, ci un fenomen european. Un fenomen cu rădăcini lungi care, iată, se poate vedea și astăzi, în toată splendoarea sa.
În Hamburg, azi, grădinile urbane se întind pe zone considerabile. Unele arată ca niște „sate” întregi – buzunare de verdeață în mijlocul orașului, cu suprafețe bine delimitate de garduri verzi, și drumuri de acces doar pentru biciclete și bărci (dacă sunt pe canale).
Nimic nu e la întâmplare pe aceste parcele de pământ. Fiecare e clar delimitată, bine numerotată, are gard, sursă de apă și electricitate, e cultivată cu atenție și arată, adesea, ca o bijuterie. Grădinile sunt adminstrate de asociații foarte bine puse la punct. Sunt individuale, însă par să fie concesiuni, și nu proprietăți.
Încercând să aflu mai multe despre cum funcționează sistemul grădinilor, am dat peste un întreg regulament. Există lungi liste de așteptare pentru doritori. Nu poți obține o grădină decât dacă ai referințe bune. După ce o obții, trebuie să ai grijă de ea. Trebuie să cultivi măcar câteva lucruri de mâncare (fructe, legume, ierburi).
Dar tot ce pare a fi supra-reglementare este, de fapt, garanția existenței și persistenței fenomenului grădinilor. Ele există pentru că sunt suficient de dorite pentru a fi protejate.
Let's talk about books 