Navigând prin Divina Comedie

Anita Drella

Jacek Grzybowski, The Cosmological and Philosophical World of Dante Aligheri. The Divine Commedy as a Medieval Vision of the Universe, Peter Lang, 2015.dante (1)

Divina Comedie este greu de caracterizat. Poezie, filosofie, cosmologie, teologie se întrepătrund în versuri de o mare frumusețe. Într-una dintre cele mai cunoscute și mai apreciate capodopere ale culturii europene. În Divina Comedie, Dante sintetizează într-un soi de compendiu mai toate marile concepții filosofice ale vremii sale, trecând, în același timp, dincolo de ele. Căci Dante Alighieri nu trebuie înțeles doar ca fiind printre cei mai desăvârșiți poeți ai umanității  ci trebuie privit și ca un filosof, teolog și om politic. Continue reading Navigând prin Divina Comedie

Învelișuri și limite

Dana Jalobeanu

Victor-Ieronim Stoichiță, Despre trup. Anatomii, redute, fantasme, Editura Humanitas, București, 2020

Avem un trup, sau suntem un trup? Suntem noi alcătuiți ca un fruct, cu un înveliș de carne care înveșmântează — sau închide — sufletul? Sau, dimpotrivă, sufletul este forma trupului, cea care modelează și dă viață materiei? Iată câteva dintre întrebările dragi modernilor: filosofi, naturaliști, artiști sau poeți,

La granița dintre Evul Mediu și începuturile modernității mai există și alte întrebări. Ce e corpul și din ce e el alcătuit? Cum sunt constituite și ce ține împreună toate părțile complexe care par să își găsească, fiecare, câte un loc în mașinăria trupului meu? Naturaliști și artiști ai renașterii investighează trupul uman cu aceeași atenție cu care astronomii observă cerul. Și desenează ce văd. Sau nu este așa? Continue reading Învelișuri și limite

The art and science of prediction

Ion Burcea

(Tetlock, Philip E., and Dan Gardner. Superforecasting: The Art and Science of Prediction. First edition. New York: Crown Publishers, 2015).

We are all forecasters…

We are all forecasters, and we base our daily routines on all kinds of small scale predictions. We predict that there will be a traffic jam at peak hour, so we plan accordingly and avoid driving at that time, and we expect that the rainy forecast for tomorrow is accurate, hence we decide to post pone the organized trip for another time. Such predictions are usually successful, since traffic jams are easily predictable and weather forecasts are trustworthy. But when it comes to more complex events, such as political or financial ones, we might not be as successful. When it comes to such matters, common sense seems to dictate that forecasts are best left to well-informed experts. Continue reading The art and science of prediction

Seducătorul

Dana Jalobeanu

I se spunea Profesorul… de parcă în întreaga Universitate din București n-ar mai fi existat altul decât el. Era anturat de o generație de aur: Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Emil Cioran, Jeni Acterian, Constantin Noica. Și era aureolat de tot felul de legende: intelectuale, politice și erotice. Studenții îl priveau fascinați, chiar și atunci când fascinația era amestecată cu o oarecare neîncredere. Continue reading Seducătorul

Filosoful navigator sau cum se naște o emblemă a modernității

Dana Jalobeanu

BBC - Travel - The epic story of the map that gave America its name

 O imagine și avatarurile ei

Conexiunea dintre cunoaștere și navigație este foarte răspândită în filosofia modernă. Pe frontispiciul volumului lui Francis Bacon, Marea instaurare (Instauratio magna) vedem cele două corăbii care se întorc de dincolo de ocean, aducând cu ele cunoașterea. Filosoful lui Francis Bacon este un cartograf care știe să reprezinte pe hartă zonele explorate și cele neexplorate ale cunoașterii. Cu ceva ani înainte deja, Galileo și Kepler vorbesc despre telescop ca despre un instrument de navigație; sau chiar o „corabie” cu care ne pute apropia de corpurile cerești, observându-le de aproape. Filosoful este cineva care găsește modalități de a se apropia de obiect pentru a-l observa cum trebuie, pentru a-l clasifica și cartografia, obligându-l să se dezvăluie. Continue reading Filosoful navigator sau cum se naște o emblemă a modernității

Profeție, construcție politică, construcție de sine. Marea instaurare în versiunea lui Tommaso Campanella

Dana Jalobeanu

Germana Ernst, Tommaso Campanella. The Book and the Body of Nature, Springer, 2010

Campanella este unul dintre marii perdanți ai Revoluției Științifice. Unul dintre eroii pe nedrept uitați. În afară de Cetatea Soarelui, tot restul vastei sale opere este exilat pe un raft de bibliotecă în care puțini mai caută, astăzi. Cel puțin până în momentul în care dau peste ceva suprinzător. Ca de pildă, Apologia pro Galileo, una dintre cele mai timpurii apărări a noii astronomii observaționale. Sau schema lui Campanella pentru o „mare instaurare” a științelor în care-și găsesc locul o fizică întemeiată pe simțuri (și istorie naturală), o etică naturalizată, o medicină definită ca „magie naturală”, o nouă metodă (el îi spune artă) de producere a cunoașterii… și alte lucruri (o Metafizică niciodată tradusă, mai multe cărți de politică și teologie). Când dai peste ideile lui Campanella nu se poate să nu observi în spatele lor un precursor. Cineva care a mers în multe privințe mai departe decât ceilalți novatores. În plus, a fost și cineva extrem de popular în secolul al XVII-lea. Continue reading Profeție, construcție politică, construcție de sine. Marea instaurare în versiunea lui Tommaso Campanella

Cum să facem când ne lipsesc referințele

Dana Jalobeanu

Stephen Fry, Mythos. The Greek Myths Retold, Penguin, 2018

În mod normal, nu v-aș fi recomandat cartea asta. Deși ea mi-a fost un prieten nebănuit într-unul dintre ultimele zboruri (mai țineți minte când zburam cu avionul?). Fiecare dintre noi are prieteni din copilărie și modele de adolescență pe care nu vrea neapărat să le împartă cu ceilalți. Iar pentru mine, parte din farmecul acestei cărți este că am citit-o auzind, de fapt, vocea lui Jeeves. Căci cine l-a mai jucat pe Jeeves precum Stephen Fry? Dar astea sunt lucruri pentru fan-club-ul Wodehouse (care numără milioane de iubitori de literatură care nu mai există și jocuri de cuvinte care presupun referințe uitate…).

Stephen Fry in Jeeves and Wooster (1990)

M-am hotărât, însă, să vă recomand Mythos la capătul unei săptămâni de cursuri în care mi-am dat seama că avem nevoie de ajutor dacă vrem să mai citim literatură clasică. Sau filosofie. Sau literatură pur și simplu. Wodehouse, de care am amintit în paragraful anterior, e un bun exemplu. Imaginați-vă că citiți unul dintre multele romane despre Jeeves și nu recunoașteți nicio referință: nici cele la Shakespeare, nici cele la Woodsworth, nici cele la Epictet și Marcus Aurelius. Până la nivelul la care nu mai e deloc clar ce e de râs….

Stephen Fry ne povestește miturile Greciei antice – din perspectiva din care vă vorbesc acum. A celui îngrijorat că ne îndreptăm spre epoca întunericului: cea în care nu vom mai ști ce e de râs într-o anecdotă în care apar referințe la Hercule, Pandora sau Epimeteu. Și, cu vocea lui Jeeves, ne repovestește miturile Greciei antice într-un mod care nu te poate lăsa rece. Aveți aici un exemplu.  Dacă le cunoști, te vei enerva la început, iar apoi vei descoperi că se pot povesti și așa. Că are sens; că e interesant, provocator și foarte simpatic. Dacă nu le cunoști, vei fi fermecat. Dacă, precum mie, unele îți sunt cunoscute, iar altele nu, vei admira construcția și ingeniozitatea poveștii. Oricum ai lua-o, însă, dacă ai cele trei ore ale unui zbor cu avionul la dispoziție (azi în arest la domiciliu), aici e o carte de citit. Merită.

A propos, s-a tradus și în românește (traducător: Luminița Gavrilă). La Editura Trei.

Angoase. „Mașinării ca mine” și ”Solaris”

Paula Tomi

”Noi…noi întruchipăm obișnuitul…suntem iarba Universului și, mândrindu-ne cu generalizarea naturii noastre, socotim că totul poate fi cuprins în ea. Pe această bază ne-am lansat, temerari și entuziaști, spre alte lumi depărtate.” (Stanislaw Lem, Solaris, p. 181)

Într-o perioadă în care totul pare că ia avânt și evoluează într-un mod fulminant, omul nu are altă opțiune decât să țină pasul. Ne autodepășim zilnic. Găsim noi metode să fim în competiție cu noi cei de ieri. Sau cel puțin încercăm.Sau spunem că o facem. Continue reading Angoase. „Mașinării ca mine” și ”Solaris”

Despre modele științifice la vreme de pandemie

Gabriel Istrate

Pot contribui filosofii la lupta împotriva pandemiei care, în momentul scrierii acestor rânduri, ne ține închiși în case?

La drept vorbind probabil că o contribuție concretă la eradicarea ACESTEI pandemii este prea puțin probabilă. Dar dacă ar fi vorba de lupta contra unor altor epidemii similare răspunsul meu ar fi un da entuziast, și ar presupune, între altele, lectura cărții profesorului american de filosofie Michael Weisberg “Simulation and Similarity: Using Models to Understand the World”,  apărută în seria “Oxford Studies in the Philosophy of Science”  la Oxford University Press în 2013, și despre care doresc să vorbesc publicului letstalkaboutbooks in acest eseu-pseudo-recenzie.

Pentru cei grăbiți (sau care preferă vizualul) o conferință a lui Michael Weisberg la Munich Center for Mathematical Philosophy bazată pe ideile cărții este disponibilă aici. V-o recomand cu căldură, cu speranța că veți citi și restul rândurilor care urmează.

Înainte de orice, pentru a adăuga credibilitate diagnosticului meu, o paranteză de ordin biografic: nu am pregătire filosofică. Sunt informatician, profesor la Universitatea de Vest din Timișoara. Mare parte din activitatea mea științifică se petrece nu (doar) programând ci demonstrând teoreme – s-ar putea spune că sunt un matematician, dar unul care nu tratează subiecte proprii unui matematician “pur”, ci (și) unele care au legătură cu înțelegerea științifică a dinamicii societății în care trăim. Mi-am petrecut aproape opt ani din viață ca cercetător la Los Alamos National Laboratory, într-un grup (intre timp mutat la University of Virginia, și care oferă informații interesante despre pandemia curentă) care dezvolta unele din cele mai mari simulări multiagent existente la acel moment, cu scopul de a înțelege fenomene sociale precum traficul auto, comunicațiile mobile. Și da, pentru transmiterea bolilor: pentru grupul din care am făcut parte simularea unei pandemii era parte a preocupărilor de zi cu zi încă de prin anii 2002-2003.

Putem înțelege societatea cu modele matematice și simulări multiagent ? Suntem aproape de a rescrie, științific, “psihoistoria” lui Asimov ? Un răspuns onest la aceste întrebări ar trebui să fie, în momentul de față, fără îndoială negativ. Da, înțelegem infinit mai mult despre funcționarea societății decât o făceam acum 20 de ani. Putem “recrea” la nivel macro și cu scop limitat unele fenomene sociale: avem modele destul de interesante (și bune) pentru fenomene precum mișcările mulțimilor în situații de panică sau circulația auto. O armată interdisciplinară de fizicieni, informaticieni, sociologi, economiști, matematicieni s-a aruncat cu furie asupra “minei de aur” pe care o reprezentată datele experimentale despre comportamentul uman, în primul rând “urmele” pe care le lasă fiecare dintre noi pe internet. Au apărut zeci de mii de articole, conferințe și jurnale, noi sinergii și colaborări între disciplinele implicate, aplicații, de exemplu la subiecte de interes istoric, de la dinamica formării și dizolvării statelor (la un Peter Turchin sau Lars-Erik Cederman) la generarea unor explicații posibile pentru dispariția tribului anasazi (Robert Axtell și coautorii) și multe altele.

Și cu toate astea nu suntem mai aproape de a putea prezice și diagnostica societatea. Multitudinea de studii a condus la o cacofonie de formalisme și idealizări, de modele cu ontologii incompatibile și concluzii care deseori se contrazic, cu rezultate dependente într-un mod necontrolat de varietatea de parametri și cu o lipsă de robustețe și predictibilitate care le face la drept vorbind improprii aplicării în lumea reală. O ilustrare perfectă a acestui fenomen este controversa de dată recentă legată de modelul epidemiologic folosit de National Health Service din Marea Britanie, model care părea să recomande o strategie de dobândire a imunității prin infectare de masă (așa numita herd immunity), și care a fost abandonat după proteste, între altele și ale comunității științifice, înarmată cu modele cu concluzii contrare.

Cum putem avea încredere în calitatea recomandărilor pe care ni le oferă uneltele analitice pe care le dezvoltăm? Iată o întrebare cu evidente conotații filosofice, și care a făcut pe un informatician ca mine, exasperat de fragilitatea instrumentelor pe care colegii mei (cu o minusculă contribuție personală) le dezvoltau voios și “inginerește” (citește relativ fără discernământ) cândva la Los Alamos, să caute lumina în scrierile unor filosofi precum Peter Machamer, Carl Craver, Uskali Mäki, N. Emrah Aydinonat, Till Grüne-Yanoff, Nancy Cartwright sau autorul cărții de față, Michael Weisberg, sociologi precum Peter Hedström, Gianluca Manzo sau Petri Ylikoski, economiști precum Robert Sugden sau Itzhak Gilboa.

În acest context intelectual trebuie situată cartea lui Weisberg pe care v-o propun. Ea încearcă să formuleze începuturi de răspunsuri la întrebarea de mai sus, fără a oferi, la drept vorbind, practicianului o soluție direct aplicabilă. Nu cred că e o lectură ușor accesibilă amatorului casual de filosofie continentală. Unui astfel de cititor (presupunând că nu s-ar speria de prezența unor ecuații diferențiale precum cele ale modelului Lotka-Volterra de pe pagina 12-13, șau a codului sursă al unor programe, precum cele de la pagina 38) cartea lui Weisberg s-ar putea să i se pară lipsită de “fior metafizic” și plină de idei simpliste. Eu am găsit însă în ea destule lucruri care mi-au dat de gândit.

Care ar fi acestea ? Pe scurt: Taxonomia modelelor științifice pe care o prezintă Weisberg (modele concret-fizice, matematice, respectiv computaționale); rolul pe care îl joacă descrierea modelelor (spre deosebire de modelele propriu-zise); taxonomia din capitolul 6, a unor diferite tipuri de idealizare și scopurilor lor distincte: idealizarea ‘galileană’ având ca scop simplificarea, ‘idealizarea minimalistă’, orientată spre identificarea principalilor factori cauzali, respectiv ‘idealizarea prin modele multiple’, practică științifică având drept caracterizare studiul unor modele multiple ale aceluiași fenomen, fiecare cu predicții diferite despre natura și structura cauzală a fenomenului. Capitolul 8, care discută diverse accepțiuni ale conceptului de similaritate, de la scurta prezentare a argumentelor lui Quine și Goodman la secțiunea 8.5, care prezintă o schiță de model matematic bazată pe “weighted feature matching” pentru cuantificarea similaritatății a două modele.

În sfârșit, capitolul 9, cel mai interesant pentru mine, analizează comparativ diferitele sensuri ale conceptului de robustețe a unui model (robustețe a parametrilor, structurală, respectiv reprezentațională). Aceasta e problema cea mai mare a modelelor existente: sunt de multe ori afectate de presupuneri introduse implicit în formalismul matematic sau în specificarea lor computațională și sensibile la schimbări aparent mici în regulile lor.  Nu există încă o metodă sistematică de a forța modelele, de a le sili să mărturisească legăturile cauzale între componente și presupozițiile implicite care stau la baza validității concluziilor lor. Weisberg dă un exemplu (dezvoltat mai pe larg într-o lucrare publicată într-un articol publicat în 2008 în revista Philosophy of Science), discutând robustețea principiului Volterra, care descrie efectul aplicării unor biocide în modele predator-prey de tipul Lotka-Volterra. Împărtășesc, mărturisesc, cu Weisberg preocuparea pentru robustețea teoremelor și simulărilor, pentru testarea robusteții acestor concluzii în condiții adversariale. E o problemă importantă, și nu una rezervată oamenilor de știință.

Există teme care nu mi s-au părut abordate (satisfăcător) în carte ? Evident, era inevitabil pentru un volum de sub două sute de pagini. Doar două exemple: mi-aș fi dorit să găsesc o discuție a problemei extragerii de informație cauzală din simulări multiagent (în genul abordărilor promovate în ultimii ani de Judea Pearl), respectiv a rolului distribuțiilor de simulări (rulări repetate ale aceluiași scenariu, urmat de o interpretare probabilistă a distribuției scenariilor) în fundamentarea deciziilor; o carte de pionierat în această privință mi se pare un volum cu un ecou nemeritat de mic în literatură, “Shaping the Next One Hundred Years: New Methods for Quantitative Policy Analysis”, al lui R. Lempert, S. Popper și S. Bankes.

Cu ce am rămas, în concluzie, în urma lecturii cărții ? Cu sentimentul vag că există destul “adevăr” ascuns în scrierile filosofilor pe această temă, ale lui Weisberg în particular. Dar și cu impresia că eforturile de clarificare conceptuală (în acest fel înțeleg eu filosofia) ar avea mai mult succes dacă s-ar desfășura în colaborare directă cu practicieni ai modelării sociale: meritele, respectiv limitele unor abordări precum cele din secțiunea 8.5 ar fi, poate, mai evidente în contextul unei operaționalizări într-o simulare reală.

Nu în ultimul rând, mi-aș dori să simt că astfel de probleme și preocupări au mai mult ecou în rândul comunității filosofice din România și, prin iradiere, în societate: Nu cred că suntem pregătiți să înțelegem corect, ca societate, complexitatea și interconectarea lumii contemporane, nu avem modele mentale corecte pentru a putea reacționa în mod adecvat. O lume întreagă descoperă zilele acestea un adevăr tulburător, pe care nu l-a interiorizat din cărțile de matematică (deși era acolo): funcțiile exponențiale cresc foarte rapid. Filosofii comunică mai bine cu societatea românească decât o fac oamenii de știință – e un fapt obiectiv, datorat probabil formației lor umaniste, dificultății tehnice a subiectelor științifice, și terorii pe care o stârnesc disciplinele științifice tari (matematica, fizica, chimia în primul rând) în mentalul colectiv românesc. Filosofia nu stârnește astfel de frici. Cred că ei (filosofii) ar putea avea un rol de mediere între știință și societate.

Pe de altă parte chiar cred că există destule probleme actuale în știință în care aportul filosofilor s-ar putea dovedi important: de la probleme de interes pentru Inteligența Artificială (precum încercările de analiză logică a noțiunii de concepte vagi în cărțile recente ale unor filosofi precum Timothy Williamson  sau Dominic Hyde) la probleme, după cum se vede, de viață și de moarte în cel mai literal sens al cuvântului, precum transformarea modelelor matematice și computaționale ale dinamicii sociale dintr-o joacă pentru copii mari într-o tehnologie, una care să nu ne știrbească libertățile individuale și drepturile democratice.

Cantonarea în clasici și refuzul modernității nu mi se pare o atitudine productivă. Mi-aș dori ca filosofii români să își depășească barierele de pregătire și de deschidere intelectuală și să converseze mai mult cu oamenii de știință. Dacă o fac bine s-ar putea să găsească parteneri dispuși să-i asculte.

Războiul fără sfârșit

Dana Jalobeanu

Michael B. Oldstone, Viruses, plagues and history. Past, present and future, Oxford University Press, 2010 (updated edition)

Într-o faimoasă definiție formulată de Peter Medawar (premiul Nobel pentru medicină în 1960) virusul este o bucată de acid nucleic… înconjurată de vești proaste. O foarte mare perioadă din istoria umanității am văzut doar veștile proaste; și nici acestea nu și-au găsit nume decât foarte târziu, de obicei descriptive pentru simptomatologia bolii: febra galbenă, vărsatul de vânt (variola), pojarul…. Primele virusuri au fost descoperite oarecum din întâmplare, la capătul unui proces de „strecurare”. În ultima parte a secolului al XIX-lea, Louis Pasteur, Robert Koch și câțiva discipoli, pionieri ai bacteriologiei, au inventat un fel de sită ceramică foarte fină cu care „strecurau” fluidul de cultură și separau parte cu bacterii, pe care o puneau „la crescut” în eprubetă. „Sita” avea pori de diferite dimensiuni, selecționând astfel bacteriile „după mărime”. Doar că, la un moment dat, cineva a descoperit că și partea strecurată, trecută printr-un filtru mai mic decât diametrul celei mai mici bacterii, rămâne totuși infecțioasă. Doar că nu „crește” în laborator; nu poți face culturi cu ea.[1] O pui în eprubetă, rămâne inertă. O injectezi într-un animal – sau ajungi s-o atingi fără să iei măsuri de precauție…și ceea ce rezultă este încă un pacient infectat. Cam așa și-au dat seama medicii, la sfârșitul secolului XIX, că ceea ce provoacă variola și febra galbenă nu este o bacterie. Despre bacterii se știa deja mult – câmpul de investigație era extrem de bogat: de la ciumă și lepră la tuberculoză și sifilis. Ca să vezi un virus ai nevoie de microscop electronic. Și totuși, au existat medici luminați (și adesea eroici) care au știut să investigheze acest domeniu al invizibilului, să ia în piept și să înfrângă epidemii produse de aceste entități invizbile, despre care știau, în fond, prea puțin.

Cartea lui Michael B. Oldstone ne spune câteva dintre poveștile care au fondat un domeniu. În prima parte sunt poveștile de succes: înțelegerea și eradicarea variolei, rezolvarea imensului „puzzle” intelectual (cu consecințe dramatice) care a fost febra galbenă, lupta intensă a secolului XX împotriva poliomelitei. Amenințările pe care medicina a știut să le rezolve. Uneori a durat secole și au fost 300 de milioane de victime. Alteori jumătate de secol, sau ceva mai puțin. În unele din aceste cazuri, pericolul n-a trecut cu totul. Stă încă la pândă. Perspectiva din care scrie Oldstone e cea a medicului specialist a cărui atenție e mereu îndreptată în două direcții: agentul patogen (virusul) și răspunsul imunitar al unei populații. Din această perspectivă, „înfrângerea” unei epidemii și dobândirea imunității în interiorul unei populații este doar un episod. Urmează altele. Încetarea vaccinării (ca în cazul variolei) duce la re-apariția pericolului. Nu imediat; în zece, treizeci sau cinzeci de ani, pe fondul unor creșteri a numărului de oameni cu imunitate scăzută (de medicamentele imunosupresoare prescrise pentru alte afecțiuni), boli pe care le credeam rezolvate s-ar putea întoarce.

Dacă prima parte a cărții ne vorbește despre poveștile de succes și pericolele doar potențiale, partea a doua trece în revistă pericolele prezentului. Epidemiile (și pandemiile) care au marcat ultimii 20-30 de ani. Virusuri care au dus la apariția unor boli despre care cu siguranță ați auzit: febra hemoragică, Ebola, SARS etc. Uneori nici nu mai suntem familiari cu numele virusului responsabil; și, ca în cazul febrei hemoragice, suntem tentați să folosim o singură denumire pentru o întreagă grupă de boli. Oldstone le ia și le descrie pe rând pe fiecare; iar partea a II-a a cărții se poate citi cu mare folos, mai ales dacă o citești cu creionul în mână. Dincolo de detalii, însă, un aspect important este rata tot mai mare de boli infecțioase apărute în ultimii 30-40 de ani. Oldstone numără nu mai puțin de 39 de agenți patogeni diferiți descoperiți începând cu 1969 și până în 2010 (între timp, au mai apărut cățiva). De parcă în războiul cu armata invizibilă a virusurilor ar fi primit întăriri neașteptate. De fapt, așa s-a și întâmplat. Virusurile sunt o secvență de acid nucleic care se fixează în secvențele de ADN din celulele gazdei. Când fixarea nu e foarte ușoară, virusul se adaptează trecând prin mutații succesive până când, ca piesele de lego, secvența se aranjează în aaș fel încât să se „potrivească” mai bine. De exemplu, virusurile gripale pot conține mai multe tipuri de hemaglutine (glicoproteinele cu care virusul se leagă de diferite molecule ale celulei gazdă). Aceste piese de lego se numesc H1, H2 și H3. Imaginați-vă acum un lego în care nu avem niciuna din cele 3, ci locul lor e luat de o altă proteină, hemaglutina H5. Rezultatul e gripa aviară. Provocată de un virus care, ajuns la om, se dovedește mult mai periculos decât virusurile de gripă „tradițională” (la prima întâlnire cu o gazdă nouă, virusurile omoară; așa s-a întâmplat când variola a ajuns pe continentul american. La schimb, europenii au luat febra galbenă, o infecție căreia nativii americani îi supraviețuiau ușor, dar care s-a dovedit mortală pentru coloniști). Tot ce se poate spera când se produce o astfel de mutație, este ca virusul rezultant să nu se adapteze suficient de bine la noul tip de gazdă; să nu ajungă să se transmită masiv de la un om la altul. Când însă se întâmplă acest lucru, avem o pandemie. „Adaptarea”, aici, înseamnă mutații succesive; din nou, v-ar ajuta să vă gândiți la un joc de lego în care piesele se potrivesc suficient cât să se fixeze pe structura de piese de lego corespunzătoare ADN-ului gazdei infectate. Unele virusuri sunt jocuri de lego sofisticate, cu multiple posibilități de legătură și cu piese deja mobile. Despre această versatilitate e vorba în ultimele capitole ale acestei cărți fascinante. Care ne arată cum structuri aparent simple (virusurile sunt într-un anumit sens cele mai „simple” structuri din lumea vie) pot să producă combinații cu efecte atât de complexe. Și nelimitate ca număr. De aceea, ne spune, Oldstone, războiului dintre oameni și virusurile nu i se întrevede, încă, vreun sfârșit. În fond, susține Oldstone, istoria acestui război cu virusurile, bolile și epidemiile este chiar istoria umanității. Adevărata splendoare a istoriei, ne spune ultima frază a cărții

…. nu stă în războiaie câștigate, formarea unor noi dinastii, sau construcția unor imperii financiare, ci în îmbunătățirea condiției umane. Înfrângerea bolilor care ne amenință existența este, de fapt, metrul cu care putem măsura succesul civilizației. Iar cei care duc la bun sfârșit acest tip de isprăvi sunt cei care vor fi adevărații navigatori ai bravii lumi noi (p. 342)

[1] Nu puteai, la momentul acela, și nici în momentele ulterioare, cel puțin nu până în anii 1960. Azi se poate, și veți vedea în carte exemple de tehnici și proceduri.