Cafeneaua filosofică în format online: Seneca și Epicur în carantină. Actualitatea exercițiilor spirituale

Vești bune: avem canal de youtube. Primul video postat este înregistrarea discuției de vinerea trecută, cu titlul: Seneca și Epicur în carantină. Acutalitatea exercițiilor spirituale (și poate fi vizionat aici). Au participat Andrei Cornea, Dana Jalobeanu, Grigore Vida și comunitatea formată în jurul „Cafenelei filosofice”. Spre deosebire de întâlnirile de la Le petite bouffe, unde locurile erau limitate, noul spațiu online poate găzdui mult mai mulți participanți (ultima dată am fost în jur de 55).

S-a discutat despre posibilitatea de a aplica astăzi exercițiile spirituale antice (de pildă, un exercițiu stoic ne învață să începem ziua gândindu-ne ce depinde și ce nu depinde de noi în acea zi), făcând din filosofie, cum spune Hadot, „un mod de viață”. De asemenea, s-au formulat răspunsuri, atât de către prof. Andrei Cornea, cât și de ceilalți participanți, la provocarea celor care susțin că, în aceste vremuri de criză, filosofia este mai degrabă un lux. A fost o discuție vie și cu multe intervenții din partea publicului.

cafe1-1

cafe2-1

Despre reziliență și fragilitate

Dana Jalobeanu

Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii, 1944-1959, Editura Humanitas 2019

Memorialistica secolului trecut ne-a obișuit cu povești de viață dată pe răzătoarea istoriei; prinse sub tăvălugul regimurilor totalitare, mărunțite bine în sistemul concentraționar mare (la scara unei țări întregi) sau mic (între pereții închisorilor). Cu destine rupte și reînnodate, cu momentele lor de eroism, cădere, lașitate și sfințenie. Cartea doamnei Bentoiu ne vorbește despre astfel de vieți. Citind primele pagini mă gândeam să scriu despre ea sub un titlu de tipul „sub tăvălugul istoriei”. Dar mi-am dat seama curând că mă înșelam. Că documentul pe care-l am în mâini – și cu care mi-am petrecut o bună parte a ultimelor nopți, la capătul acestor zile cu totul speciale – este de altă factură. Doar că, pentru a vă explica, am nevoie de o poveste.

 

Digresiune despre curaj și imaginație

Povestea mea se petrece la începutul anilor 80. Într-o seară de Ajun, mama i-a dat cadou bunicului un foarte frumos caiet legat în piele. „Să-ți scrii memoriile”, i-a spus. Bunicul avea 80 de ani. Făcuse două războaie (pe primul în armata austro-ungară când abia împlinise 18 ani… la întoarcerea de pe frontul italian s-a dus să-și dea bacalaureatul și să se înscrie la școala de ofițeri). A scăpat viu de la Stalingrad. A fost arestat și trimis la Canal. A reușit să scape întreg la minte din pușcăria comunistă. Și-a ținut fetele la școală cu ce puteau cultiva într-o grădină de legume. Când l-am cunoscut eu era un fel de înțelept stoic… dar și unul dintre cei mai bine informați oameni pe care i-am întâlnit. Citea, asculta Europa Liberă, avea un cerc de prieteni (dintre care, fără îndoială, unii îl turnau la Securitate), și ducea o viață de o simplitate extremă. Nu avea „lucruri” și nu căra cu el aproape nimic… decât o traistă de amintiri. Era de o seninătate pe care o invidiam și atunci, și la care eu n-am reușit niciodată să ajung, între timp. Până în seara aceea, de Crăciun. A doua zi, bunicul a venit la mama cu caietul în mână. ”N-am putut dormi toată noaptea”, i-a zis. ”Te rog să-l iei înapoi. Nu pot să-mi scriu memoriile”. Gestul lui a rămas de pomină în familie. Bunicul și-a trăit viața cu înțelepciune și seninătate; dar nu era dispus să o ia de la început. S-ar putea ca episodul de care vă povestesc să fi atârnat greu în balanță atunci când mama a decis, după moartea lui, să nu caute în arhivele Securității. Să nu afle cine îi urmărea; și care dintre prietenii de-o viață dădeau note informative. Își trăiseră viața, refuzând compromisurile și plătind prețul pentru asta. Dar refuzau să reia lucrurile „de la început”.

Există multe feluri de eroism. Unele se manifestă pe loc; altele se întind pe decenii; altele își dau măsura în timp. Martorul care spune povestea trăiește forme incandescente ale curajului. Cartea scrisă de Annie Bentoiu este un perfect exemplu al acestui lucru. În ea, cititorul găsește, clar delimitate, feliile unei vieți trăite de două ori. Mai întâi, la prima mână, în malaxorul istoriei care distruge familii, destine, cariere și speranțe. Apoi, mult mai greu, probabil, atunci când, în amurgul vieții, gestul de a depune mărturie măsoară curajul de a rememora și de a retrăi totul de la început.

 

Viața pe răzătoare

Există multe momente definitorii și zguduitoare în Timpul ce ni s-a dat. Iată unul dintre cele mai memorabile: tânăra studentă la drept, cu studiile întrerupte de anii de război și răsturnări sociale, dă concurs pe un post de dactilografă, în 1946, la România Liberă devenită, peste noapte, organul partidului. Iese prima și urmează să fie angajată. Doar că trebuie să facă o vizită la „biroul de cadre”. Unde i se cere să își facă autobiografia. Ați zice că la 22 de ani nu ai mare lucru de declarat. Asta dacă nu ești întrebat cine sunt părinții, cine sunt bunicii, cine sunt socrii (Annie se căsătorise de câteva luni cu Pascal Bentoiu al cărui tată, avocat celebru, tocmai fusese arestat. Părinții ei, cu ceva avere, tocmai fuseseră expropriați și mutați într-un fel de domiciliu forțat. Tatăl urma și el să fie arestat). I se explică, pe un ton ridicat, că nu se poate angaja la ziarul partidului. Că nu se poate angaja nicăieri.

 

– Trebuie să înțelegi, a continuat el tot enervat, că ceea ce e scris aici face imposibilă încadrarea dumitale în orice post, fie el cât de mic, în frontul ideologic. Cel mult poți să cauți în producție sau în sectorul comercial – și încă! Dacă ai noroc!

Tot în tăcere, reașezam realitatea mea în coordonatele lui. Eu mă căsătorisem cu Pascal, nu cu fiul unui ministru liberal, iar în tata vedeam orice, dar nu un „fruntaș al partidului țărănesc”. În ochii lui însă, eram cu totul altceva.

– Și la urma urmei, a continuat el, probabil tot fantazând în jurul incomensurabilelor noastre averi, de ce vrei să intri la noi? De ce te-ai apucat să-ți cauți serviciu?

Se sculase în picioare și mă privea ca pe o ciudățenie. Am ridicat spre el niște ochi plini de cea mai pură sinceritate:

– Pentru că altfel mor de foame, am spus eu, formuând un fel de evidență.

De data asta s-a destins și a avut chiar un încput de surâs. Apoi a vorbit clar, despicând fiecare silabă:

– Asta și vrem, mi-a spus el, cu ochii în ochii mei.

Și cu un gest larg, aproape amabil, mi-a făcut smen că întrevederea noastră luase sfârșit. (p. 406)

 

Vă provoc să faceți un efort de imaginație. Cum te simți când ți se spune asta la 20 de ani? Putem citi memoriile doamnei Bentoiu pornind de la acest episod. Viața pe care ne-o povestește cartea este o demonstrație. Demonstrația cuiva care s-a încăpățânat să nu moară de foame; să nu schimbe taberele, să nu facă compromisuri și să nu certifice, prin niciun gest, prin nicio faptă, un regim criminal. Ca urmare, a fost o viață dată pe răzătoare. La firul ierbii, în mijlocul unei familii secerate de arestări. Tatăl este arestat în mod repetat pentru că în anii 30 făcuse politică țărănistă. Mama, elvețiancă stabilită în România, este arestată, la un moment dat, pentru „părăsirea domiciliului” (plecase din camera în care fusese repartizată, și pe care o împărțea cu niște necunoscuți, pentru că nu mai putea suporta traiul la comun și voia să-și vadă fata de la București). Între aceste episoade sunt celelalte: fabrica, traiul în comun, frigul, umilința, foamea. Pe care Annie Bentoiu le descrie cu claritate și cu ceea ce aș putea numi o inflexibilă inocență. Așa cum au fost. Fără volute stilistice, fără milă și fără rest. Veți citi cu emoție și nu vă va fi ușor. Dar întrebați-vă mereu: cum e să scrii o astfel de carte?

 

Cei doi martori

Timpul ce ni s-a dat are, de fapt, doi autori. Unul este tânăra Annie Bentoiu, un martor inteligent și avizat al propriei sale vieți. Un al doilea este persoana care, la maturitate, își retrăiește viața, integrând-o în contextul mai larg al unei istorii care se cere re-descoperită. Annie Bentoiu și-a petrecut ultimii 20 de ani din viață scriind această carte. Căutând în arhive. Răsfoind ziare vechi. Citind cărți de memorii. Căutându-și colegii, prietenii, martorii timpurilor trecute. Citind dosare de urmărire informativă. Încercând să înțeleagă povestea vieții prin care a trecut. Această a doua voce auctorială ne însoțește lectura și ne oferă explicații. Și dă motivația cărții:

Totuși trebuie să insist în a-mi reaminti, nu-mi pot permite să uit, pentru că ceea ce vreau este să înțeleg. Vreau să aflu cum a fost deformată în adâncime natura relațiilor dintre oameni, cum s-a ajuns să ne fie atât de frică unii de alții, cum s-a petrecut în atâția dintre noi degradarea demnității personale, a impulsului spre libertate și a celui spre transcendență. Astăzi, se mărturisește uneori că se instalase în foarte mulți o conștiință duplicitară: uneori era vorba despre ceea ce se cheamă „sistemul dublei gândiri”, adică debitarea frazelor pe care le așteaptă interlocutorul, fără nici o adeziune personală la mesajul respectiv. În asemenea caz, te comportai ca un mincinos de profesie, și o știai. Dispărea astfel respectul de sine, ceea ce creează o situație destul de inconfortabilă. Ca soluții rămâneau fie cinismul – cartea lui Titus Popovici, Disciplina dezordinii, este din acest punct de vedere extrem de sugestivă -, fie adeziunea finală. (p. 553)

Dacă prima voce auctorială este inocentă și limpede, cea de-a doua este de o luciditate remarcabilă. Iar uneori cele două se întâlnesc. Cum e, de pildă, în memorabila descriere a ședințelor de „demascare”

În cele patru lungi ședințe de dezbateri am simțit frica tuturor ca o substanță palpabilă, compactă, prelinsă între ei și stăpânindu-i cu o intensitate pe care până atunci nu mi-o imaginasem. Pe toți aceștia îi crezusem mereu mai importanți și mai puternici decât noi, cei mărunți, obscuri și neambițioși care, vorba lor, n-aveam de pierdut decât lanțurile. Acum vedeam clar cât erau de neliberi și de speriați. Ei își riscau nu doar funcțiile, ci puteau fi supuși oricând, dacă greșeau, pedepselor care-i loveau pe părinții npștri. Înțelegeam, veeam cu ochii că în partid liantul cel mai puternic era fric, și asta a fost pentru mine o descoperire esențială. O frică a cărei intensitate sporea odată cu răspunderile asumate. Noul stat mi se prezenta ca o piramidă cu funcții în care fiecare tremura, cel mai speriat fiind cel care ajunsese mai sus. Poate că tocmai frica îl silea pe acela să devină tot mai dur și până la urmă tot mai crud, susținându-i sistematic pe cei mai duri, mai cruzi, și deci mai ptuernici. La o asemenea constatare nu mă așteptasem deloc. (p. 587)

Frica este, de altfel, o dominantă a cărții; și are foarte multe culori. Pentru cei aflați la margine, pentru cei porniți în viață cu verdictul cu care pornise Annie însăși, cei cărora li se spusese „asta și vrem, să muriți de foame”, frica are valențe salvatoare. Poate face diferența între viață și moarte, activând la timp instinctul de conservare. Pentru cei din vârful piramidei, frica este doar o manifestare a abjecției. O vedem la tot pasul în poveștile și personajele colorate ale cărții; în episoadele represiunii. Ce e remarcabil în această carte este tocmai povestirea episoadelor din dubla perspectivă a participantului inocent și a martorului târziu, acum bine informat, și deci capabil să descifreze ceea ce, la momentul desfășurării acțiunii, rămăsese ascuns privirii. Iar aceste dezvăluiri succesive sunt adesea cutremurătoare.

Reziliență și fragilitate

Cuvântul care-ți vine în minte pe parcursul acestei lecturi este „reziliență”.  Capacitatea de a rezista atunci când viața îți e dată pe răzătoare. De a ține capul sus și ochii deschiși. De a găsi prilej de studiu și învățare la fiecare pas. De a ieși mereu întârit din încercările, nenumărate, pe care ți le rezervă soarta. Există, în Timpul ce ni s-a dat o interesantă întrepătrundere de reziliență și fragilitate. De inocență și inflexibilitate. De grație și curaj.

O lectură actuală

Timpul ce ni s-a dat nu este o carte ușor de citit. Deși pasionantă și cursiv scrisă, este o carte care îndeamnă la reflecție și în care ai adesea nevoie de pauze de respirație. Însă este o carte foarte potrivită momentului. De unde altundeva decât din inima unei crize majore ai suficientă înțelepciune pentru a contempla, cu folos, suferința? Din perspectiva zilei de azi, cartea doamnei Bentoiu are valențe terapeutice. Te vindecă urgent de orice tendință ai putea avea să-ți plângi de milă. Și te convinge că trăim într-o lume care, cu toate scăderile și problemele ei, este infinit mai normală și infinit mai bună decât distopia de coșmar în care au trăit părinții (și bunicii) noștri.

 

Notă:

Timpul ce ni s-a dat a apărut pentru prima oară la editura Vitruvius la începutul anilor 2000. Au fost re-editate la Humanitas în 2007 și 2009 (în două volume) și sunt acum re-editate într-un singur volum (2019).

Seneca și Epicur în carantină. Actualitatea exercițiilor spirituale

Zilele astea s-ar putea să vă fie teamă. Teamă pentru cei dragi. Teamă pentru siguranța personală. Teamă de știrile rele. Teamă de ziua de mâine. Teamă de necunoscut. S-ar putea să vă înfuriați citind despre greșelile făcute în sistemul de sănătate; sau despre încă o afacere făcută de cineva pe spinarea celorlalți. S-ar putea să fiți deja în doliu. S-ar putea să căutați soluții pentru a vă duce mai ușor însingurarea sau dimpotrivă, traiul împreună într-un spațiu închis cu cei care, deși vă sunt dragi, au ajuns să vă calce pe nervi. Mă aștept să aveți deja tot felul de strategii de supraviețuire. Meditație. Rugăciune. Exerciții fizice. Citit. Ascultat muzică. Respirat adânc, dimineața, cu fereastra deschisă. Poate țineți un jurnal în care notați, seara, ce s-a mai petrecut peste zi. Poate vă opriți, uneori, când simțiți că vă apucă panica, și numărați, simplu, până la o sută. Poate, în culmea enervării, încercați să vă desprindeți de ceea ce v-a supărat, să vă puneți supărarea în perspectivă. Să vă priviți de sus și din afară, întrebându-vă dacă merită să vă agitați.

Dacă faceți toate acestea, repetați, deja, poate fără să știți, o sumă de exerciții pe care ni le recomandă filosofii antici. Exerciții pentru corp și minte, exerciții pentru trup și suflet. Sunt multe astfel de exerciții, unele mai simple, precum cele exemplificate mai sus, altele mai complexe. Și precum exercițiile sportive, fiecare grupă „tonifică” și modelează anumite grupe de „mușchi” ai minții. Unele sunt direcționate înspre luarea la cunoștință de sine, înspre întâlnirea cu mine însumi. Altele sunt direcționate înspre conștientizarea naturii fragile a umanității. Altele ne duc până în pragul înțelegerii legăturilor subtile care ne leagă de ceilalți și de umanitate în ansamblul ei. Unele au ca scop obținerea liniștii interioare, altele, mărirea puterii de înțelegere.

Multe dintre aceste exerciții au fost practicate de filosofi – din aproape toate timpurile. E momentul să revedem câteva dintre ele și să discutăm care – și cum – mai sunt actuale. Vineri, 3 aprilie, ora 20, pe zoom, un nou episod al Cafenelei filozofice în format online.

Andrei Cornea, Dana Jalobeanu și Grigore Vida vor vorbi despre actualitatea exercițiilor spirituale antice.

Bibliografie :

  • Epicur & epicureismul antic, traducere, studiu introductiv și note de Andrei Cornea, Humanitas, București, 2016
  • Seneca, Epistole către Lucilius, traducere, studiu introductiv și note de Ioana Costa, Polirom, Iași, 2007–2008
  • Pierre Hadot, Filozofia ca mod de viață, traducere de Adrian Cotora, Humanitas, București, 2019

De la omul-zeu înapoi la trestia gânditoare

Grigore Vida

Reluăm Cafeneaua filozofică într-un moment când este poate cea mai mare nevoie de filozofie. Trăim vremuri care vor schimba viziunea asupra lumii și în care vor repuse toate marile întrebări filozofice și teologice, de la „Ce este omul?“ și până la problema lui Dumnezeu și a originii răului.

Epidemia ne-a reamintit de fragilitatea și tragismul vieții. Ne obișnuisem cu un optimism cam naiv cu privire la puterile nelimitate ale omului. Iată că virusul ne-a readus cu picioarele pe pământ și ne-a pus brutal în față cât de perisabil este suportul nostru biologic, de care ne-a plăcut, poate, să credem că nu depindem atât de mult. Am redevenit „trestiile“ lui Pascal. Și cine știe dacă n-a venit vremea filozofilor care n-au pariat pe om. (În paranteză fie spus, marea opozițir nu e, așa cum s-a crezut, între Pascal și Descartes, ci între Pascal și Voltaire. Să-i recitim pe toți trei și să vedem de care ne simțim mai aproape în aceste timpuri de restriște.)

Să ne gândim că, totuși, perioadele de criză sunt mai benefice pentru spirit – dacă nu e un cuvânt prea mare – decât cele de bunăstare. Iar izolarea poate fi un bun moment de a urma îndemnul dintotdeauna al filozofilor, acela de a ne cunoaște pe noi înșine. „Sapă înăuntrul sinelui tău; acolo se află izvorul binelui, mereu gata să țâșnească, dacă sapi mereu“, cum spunea anticul acela. Poate Cafeneaua noastră, care a fost mereu o întâlnire relaxată, să contribuie la imersiunea în niște ape atât de adânci? Dar avantajul ei e tocmai apropierea prietenoasă de marile teme, străină de patetismul rândurilor de mai sus, pentru a înțelege că filozofia îl privește pe fiecare dintre noi.

Să ținem lumina aprinsă…

Dana Jalobeanu

Vineri, 27 martie, am lansat noul proiect: „Filosofie la căderea întunericului”. Varianta online a discuțiilor care au început la cafeneaua filosofică. Acum organizate de-a lungul și de-a latul internetului. V-aș propune să vă imaginați discuțiile noastre de vineri ca pe încercarea de a construi și organiza o insulă. O insulă de ordine și raționalitate pe oceanul agitat al hyperspațiului. În care putem reveni, în fiecare vineri seara, de la ora 20. Pentru a asculta ce spun invitații noștri, pentru a întreba și discuta în direct cu ei.

Banner-v2-FIVI-cu-invitati (1)

La prima ediție a Filosofiei la căderea întunericului i-am avut ca invitați pe Nora Grigore (PhD, Austin Textas), Doru Căstăian și Mihai Maci. Am vorbit despre cum ne ajută filosofia să rezistăm în aceste momente de criză. Cum ne ajută să ne concentrăm pentru a duce mai departe proiectele începute, cum ne ajută să ne adaptăm vieții de interior între patru pereți, cum ne ajută să încercăm să înțelegem ce ni se întâmplă. Am vorbit despre responsabilitatea sporită pe care o primesc cuvintele; despre ce le spunem studenților și elevilor noștri, despre cum relaționăm online și despre cum ne reinventăm online. „Filosofia te ajută să nu te plicisești”, a spus Nora Grigore. „Trăim o situație eminamente filosofică” a fost provocarea lui Mihai Maci, care a și lansat și dezvoltat tema responsabilității pe care o avem în fața celorlalți (elevi, studenți, colegi, vecini…). A rămas că ne vom vedea săptămânal pentru a…. ține lumina aprinsă.

Vineri, ora 20. Pe zoom.

Filosofia la căderea întunericului

Dana Jalobeanu

Trăim vremuri greu de descris în cuvinte. Frontierele se închid. Și cele exterioare, spre lumea cea largă. Și cele personale. Parcul de la colț, în care alergai, poate, are poartă cu lacăt. Mersul după pâine a devenit o aventură. Ieșitul pe ușa casei a devenit o aventură. Îți pui mănuși, pui șervețele dezinfectante în buzunar, căciulă, ochelari și mască. De multe ori nu mai ieși deloc. Descoperi că multe dintre cumpărăturile pe care le făceai înainte erau inutile, că majoritatea drumurilor erau inutile. Lumea ta se restrânge la patru pereți. Continue reading Filosofia la căderea întunericului