Să-i ceri unui om de știință să facă filosofia științei seamănă cel mai adesea cu a pune un artist să facă estetică: de altfel, cum ar putea avansa în domeniul lui, dacă s-ar preocupa neîncetat de fundamente? Să-i lăsăm pe savanți să-și vadă de lucru și să ne uităm cu un ochi filosofic la ceea ce ei fac. În ce mă privește, mereu mi s-a părut că din bagajul cu care omul de știință pleacă să cerceteze natura fac parte câteva idei pe cât de luminoase, pe atât de tradiționale: că realitatea așteaptă să fie descoperită, că există o ordine rațională a lucrurilor și că, prin urmare, adevărul poate fi, încetul cu încetul, atins. Iar dacă are cultură filosofică și știe cât de mult au scuturat filosofii aceste idei, tot mi se pare că atunci când se pune la masa de lucru acționează ca și cum ele ar ține. (În treacăt fie zis, pragmatiștii, care îndeamnă să ne uităm la ce fac oamenii de știință, nu la ce pretind ei, par să scape din vedere adevărul-corespondență care ghidează – zic eu – ceea ce face savantul). Acum, întrebarea este dacă din însăși natura științei face parte un concept robust al adevărului, altfel spus, dacă ea nu poate exista în absența lui. Filosofia a arătat cât de naiv poate fi adevărul-corespondență și, în general, mai toate teoriile care presupun o relație directă și neproblematică (de pildă, cuvintele care ar trimite direct la lucruri). Mai mult, constructivismul social pare să dizolve destul de mult din prestigiul tradițional al științei: până la urmă, știința e făcută tot de oameni. Apoi, mai e și istoria: aceasta relativizează orice demers – o idee dragă mie – și e cel mai bun leac împotriva iluziei atemporalității. Cobori o idee de pe piedestal făcându-i istoria – ceea ce face ca istoria științei să fie o disciplină cu totul specială. Dar mai e ceva: dacă teorii de tipul constructivismului social conduc la idei precum post-adevărul, te întrebi dacă cumva ele sunt mai degrabă nocive (firește, acesta e ca și cum am spune: să credem în Dumnezeu fiindcă ne face mai buni, nu pentru că ar exista). Cum nu se mai pune problema de a ne întoarce la concepții naive, probabil că e nevoie de o reîntemeire a științei în fața relativismului, așa cum a făcut Kant confruntat cu scepticismul sau, mai demult și sub altă formă, Platon cu sofiștii.
Grigore Vida
Vom vorbi despre toate acestea vineri, 24 iulie, de la ora 20, pe zoom și pe canalul de youtube, cu Vlad Zografi și Andrei Cornea.
Dacă doriți linkul la zoom, email la dana.jalobeanu@gmail.com. Aici pentru canalul nostru de youtube, Cafeneaua filosofică.
Let's talk about books 
Salutare!
Mersi pentru întâlnirea de ieri. Discuția a fost… interesantă, dar mi s-a părut că nu s-a discutat prea mult despre relativism 😊 Înșir mai jos câteva puncte pe care m-aș fi așteptat să le regăsesc într-o astfel de discuție (sau cel puțin discutate mai nuanțat). Evident, e posibil să fi fost discutate, sau măcar asumate, și să-mi fi scăpat – dacă e așa, mea culpa.
1. Ca în orice discuție, e important să fie foarte clar de la început care e teza sau tezele sub investigație. În cazul relativismului, cred că util ar fi să plecăm de la o schemă simplă și intuitivă, și anume: X e F relativ la C, unde X denotă tipuri de obiecte, F denotă proprietăți și C denotă elementele relativizatoare. În cazul filosofiei științei, important e ca obiectele repective să fie entități care aparțin știintei: propoziții, teorii etc. Dar deja de aici apar complicații: fiecare dintre aceste opțiuni ridică probleme diferite și pot întruchipa teorii relativiste diferite. Una e, de exemplu, să zici că o propoziție e adevărată (sau justificată etc.) relativ la o teorie științifică și falsă relativ la alta (sau că înseamnă ceva relativ la o teorie și altceva relativ la altă teorie – incommensurability, anyone?), și alta e să zici că o teorie e adevărată (sau corectă etc.) relativ la ceva mai cuprinzător – o paradigmă științifică, de exemplu. La fel cum una e să zici că o teorie e adevărată relativ la un set de asumpții și alta e să zici că o teorie e adevărată relativ la gusturile gastronomice ale celui care o inventează (?). Nedistingând clar între opțiunile astea (printre multe altele posibile) nu poate aduce decât confuzie, și la considerarea unor forme absurde de relativism (adică pe care nici un relativist serios nu le-ar susține și nici n-ar avea de ce).
2. La fel de important mi se pare să clarificăm ce anume încearcă să explice relativismul în filosofia științei – care e domeniul lui de aplicare, ca să zic așa. Îmi pare o idee destul de ușor de acceptat că relativismul în acest domeniu e o teorie care încercă să explice comportamentul oamenilor de știință în general, dar mai ales în situații în care diferite grupuri de oameni de știință aderă la paradigme diferite, au angajamente diferite etc., având ca rezultat producerea de teorii rivale care explică la fel de adecvat (sau cel puțin comparabil) aceeași plajă de fenomene (sau aproximativ aceleași – pot fi de acord că aici granițele sunt uneori tulburi). De aceea, dacă e așa, faptul că în fizica fundamentală actuală nu mai există teorii rivale (așa cum mi s-a părut că susține unul dintre invitați) nu înseamnă că relativismul a fost eliminat ca și un posibil explanans: atât timp cât au existat situații precum cele descrise mai sus și, la fel de important, atât timp cât e posibil să apară astfel de situații în vitor, relativismul ramâne o opțiune. (Atenție, nu zic că simpul fapt că există asemenea situații susține direct relativismul, dar e și a fost, istoric vorbind, punctul de plecare pentru varii teorii relativiste.) Că relativismul poate duce la alte interogații filosofice despre natura realității, despre limitele cunoașterii etc. e foarte adevărat, dar înțeles mai strict, e o teorie cu o aplicabilitate (și pretenții) mult mai limitate.
3. Faptul că există convergență și globalizare în metoda științifică (asumând că e un fapt) nu elimină, așa cum susținea un vorbitor, relativismul (cel puțin definit ca mai sus). E complet posibil să ai aceeași metodă și să ajungi la teorii diferite, în funcție de punctul de unde pleci (asumpțiile metafizice diferite, etc.), interese diferite sau alte elemente relativizatoare. Pare un punct banal, dar cum argumentul a fost în fapt făcut în timpul discuției…
4. E (iarăși) banal, dar cred important de subliniat: relativismul nu e teza că orice crede cineva e adevărat (corect etc.) doar prin faptul că e crezut adevărat. Dacă ar fi teza respectivă, relativismul nu ar putea explica posibilitatea erorii. Ori, relativistul, la fel ca oricine altcineva, nu poate să ignore un fapt atât de mundan – și, în opinia mea, nu are nici o problemă în acest sens. Cu atât mai mult în știință, unde o teorie e mult mai mult decât o opinie. Așa că mi s-a părut surprinzătoare pomenirea, chiar în mai multe rânduri, a teoriilor conspirațiilor (a “bazaconiilor”, în general) ca fiind ceva la care relativismul în filosofia științei (că el era subiectul discuției) duce mai mult sau mai puțin direct. De ce ar trebui un relativist în filosofia științei să accepte că teoriile conspirației sunt adevărate, chiar și în sens relativ? Ar trebui în primul rând să treacă criteriul științificității – relativismul în filosofia științei e o teorie despre teorii științifice, la urma urmei. E adevărat, unele teorii ale conspirației se vor științifice (pot utiliza metoda stiințifică, de exemplu), dar și aici relativistul are la îndemână o sumedenie de alte instrumente de a le elimina din area de investigare (puterea de predicție, eficacitatea, chiar frumusețea atât de menționată etc. – toate luate char din știință).
5. Tot pornind de la schema de la punctul 1, se poate vedea că se pot face foarte ușor confuzii între diferite tipuri de relativism. De exemplu, se trece ușor de la relativismul în filosofia științei la relativismul epistemic sau chiar la relativismul ontologic. Strict vorbind, relativismul în filosofia științei e despre teorii fiind adevărate sau false relativ la o paragidmă științifică (să zicem); relativismul ontologic e despre existența (relativă) a anumitor tipuri sau caterogii de obiecte; relativismul epistemic e despre diferte modalități de a justifica o teorie etc. Tipurile astea de relativism sunt, conceptual vorbind, independente. Sigur, ele se pot sprijini reciproc, dar nu fără a accepta unele teze adiționale, deloc controversate. De exemplu, e posibil să înțelegi paradigmele științifice ca adoptând modalități diferite de a justifica o teorie – dar asta pare nejustificat, dată fiind existența unei metode științifice împărtășită de către paradigmele însele (că altfel nu ar fi științifice). La fel cu relativismul ontologic: nu orice variantă de relativism în filosofia științei are ca și corolar că trăim “în lumi diferite”. Corelațiile dintre diferitele tipuri de relativism sunt interesante și importante, dar ele trebuie studiate cu grijă și nu puse la grămadă.
6. Finalmente, cum s-a spus și în cadrul discuției, relativismul e un termen umbrelă, posibil unul dintre cele mai polisemice din repertoriul filosofic. Una dintre nuanțele care mi se par important de distins e urmatoarea. Multă lume (dar mai ales criticii) atribuie relativismului o idee poate cel mai bine exprimată prin dictonul „toate teoriile sunt la fel de valide” (aste e ceea ce se întâlnește în literatură sub numele de Equal Validity – validitate egală). Cu toate astea, foarte puțini relativiști serioși aderă la principiul acesta. E și ușor de văzut de ce: dacă insightul principal al relativismului e că are sens să vorbim despre obiecte având anumite proprietăți doar relativ la anumite elemente relativizatoare (schema de la punctul 1), atunci un punct de vedere non-relativ din care să se judece validitatea unei teorii nu există, ci doar cele interne, relative (cât de mare e posibilitatea de a compara teorii rivale din interiorul unei anumite teorii e un punct disputat de către relativștii însăși). Așadar, ceea ce pare în ochii multora a fi caracteristica definitorie a relativistului (in mare, „anything goes”) e de fapt doar o posibilă interpretare a lui, dar nu cea mai răspândită și nici cea mai sofisticată.
LikeLiked by 1 person
Mulțumesc foarte mult lui Grigore şi lui Dan pentru reacții, şi invitaților la cafeneaua filosofică pentru o seară de conversaţii foarte provocatoare!
Cum s-au dat atâtea exemple din știință şi nu numai, îi dau dreptate lui Dan că ar putea fi uneori util să ne concentrăm şi asupra accepțiilor cuvintelor-cheie folosite, cum ar fi „relativism”.
Aici aş merge poate şi mai departe decât el, zicând că pare esențială, cel puțin pentru varietăți mai clasice de relativism, o pretenție negativă. Nu doar că propoziția p poate fi adevărată relativ la C şi falsă relativ la C’; ci şi că problema adevărului sau falsității propoziției p nu are sens (sau este altfel epistemic în plus) în absenţa specificării unui context la care adevărul ei este relativizat, cum ar fi C sau C’.
Altfel există riscul ca o relativitate benignă la context a adevărurilor, care ar putea bine-mersi să fie acceptată şi de realiști, să treacă drept marcă a relativismului – două poziții deseori văzute în opoziție, inclusiv aseară.
Relativitatea cu pricina, bineînțeles, așa cum semnala şi Dan, poate fi foarte variată, vizând nu doar adevărul propozițiilor, ci şi cunoașterea, sau atribuirea întemeiată de proprietăți, sau înțelegerea fenomenelor, sau explicarea lor, sau rezolvarea de probleme, sau… etc.
Am fost ușor surprins că în dezbaterea înfocată a unor poziții din preajma realismelor şi relativismelor privitoare cumva la istoria științelor nu a fost invocată şi „atitudinea ontologică naturală” dezvoltată apoi de Arthur Fine într-o concepție ficționalistă, pe urmele lui Hans Vaihinger. Această poziție neo-kantiană – nici științific-realistă, nici relativistă, în accepțiile standard ale acestor termeni – ar fi putut lumina niște hățișuri noi în filosofia HPS.
Oricum, mulțumesc pentru discuție, am învățat mult, şi abia aștept întâlnirile următoare.
LikeLiked by 1 person