Seneca și Epicur în carantină. Actualitatea exercițiilor spirituale

Zilele astea s-ar putea să vă fie teamă. Teamă pentru cei dragi. Teamă pentru siguranța personală. Teamă de știrile rele. Teamă de ziua de mâine. Teamă de necunoscut. S-ar putea să vă înfuriați citind despre greșelile făcute în sistemul de sănătate; sau despre încă o afacere făcută de cineva pe spinarea celorlalți. S-ar putea să fiți deja în doliu. S-ar putea să căutați soluții pentru a vă duce mai ușor însingurarea sau dimpotrivă, traiul împreună într-un spațiu închis cu cei care, deși vă sunt dragi, au ajuns să vă calce pe nervi. Mă aștept să aveți deja tot felul de strategii de supraviețuire. Meditație. Rugăciune. Exerciții fizice. Citit. Ascultat muzică. Respirat adânc, dimineața, cu fereastra deschisă. Poate țineți un jurnal în care notați, seara, ce s-a mai petrecut peste zi. Poate vă opriți, uneori, când simțiți că vă apucă panica, și numărați, simplu, până la o sută. Poate, în culmea enervării, încercați să vă desprindeți de ceea ce v-a supărat, să vă puneți supărarea în perspectivă. Să vă priviți de sus și din afară, întrebându-vă dacă merită să vă agitați.

Dacă faceți toate acestea, repetați, deja, poate fără să știți, o sumă de exerciții pe care ni le recomandă filosofii antici. Exerciții pentru corp și minte, exerciții pentru trup și suflet. Sunt multe astfel de exerciții, unele mai simple, precum cele exemplificate mai sus, altele mai complexe. Și precum exercițiile sportive, fiecare grupă „tonifică” și modelează anumite grupe de „mușchi” ai minții. Unele sunt direcționate înspre luarea la cunoștință de sine, înspre întâlnirea cu mine însumi. Altele sunt direcționate înspre conștientizarea naturii fragile a umanității. Altele ne duc până în pragul înțelegerii legăturilor subtile care ne leagă de ceilalți și de umanitate în ansamblul ei. Unele au ca scop obținerea liniștii interioare, altele, mărirea puterii de înțelegere.

Multe dintre aceste exerciții au fost practicate de filosofi – din aproape toate timpurile. E momentul să revedem câteva dintre ele și să discutăm care – și cum – mai sunt actuale. Vineri, 3 aprilie, ora 20, pe zoom, un nou episod al Cafenelei filozofice în format online.

Andrei Cornea, Dana Jalobeanu și Grigore Vida vor vorbi despre actualitatea exercițiilor spirituale antice.

Bibliografie :

  • Epicur & epicureismul antic, traducere, studiu introductiv și note de Andrei Cornea, Humanitas, București, 2016
  • Seneca, Epistole către Lucilius, traducere, studiu introductiv și note de Ioana Costa, Polirom, Iași, 2007–2008
  • Pierre Hadot, Filozofia ca mod de viață, traducere de Adrian Cotora, Humanitas, București, 2019

De la omul-zeu înapoi la trestia gânditoare

Grigore Vida

Reluăm Cafeneaua filozofică într-un moment când este poate cea mai mare nevoie de filozofie. Trăim vremuri care vor schimba viziunea asupra lumii și în care vor repuse toate marile întrebări filozofice și teologice, de la „Ce este omul?“ și până la problema lui Dumnezeu și a originii răului.

Epidemia ne-a reamintit de fragilitatea și tragismul vieții. Ne obișnuisem cu un optimism cam naiv cu privire la puterile nelimitate ale omului. Iată că virusul ne-a readus cu picioarele pe pământ și ne-a pus brutal în față cât de perisabil este suportul nostru biologic, de care ne-a plăcut, poate, să credem că nu depindem atât de mult. Am redevenit „trestiile“ lui Pascal. Și cine știe dacă n-a venit vremea filozofilor care n-au pariat pe om. (În paranteză fie spus, marea opozițir nu e, așa cum s-a crezut, între Pascal și Descartes, ci între Pascal și Voltaire. Să-i recitim pe toți trei și să vedem de care ne simțim mai aproape în aceste timpuri de restriște.)

Să ne gândim că, totuși, perioadele de criză sunt mai benefice pentru spirit – dacă nu e un cuvânt prea mare – decât cele de bunăstare. Iar izolarea poate fi un bun moment de a urma îndemnul dintotdeauna al filozofilor, acela de a ne cunoaște pe noi înșine. „Sapă înăuntrul sinelui tău; acolo se află izvorul binelui, mereu gata să țâșnească, dacă sapi mereu“, cum spunea anticul acela. Poate Cafeneaua noastră, care a fost mereu o întâlnire relaxată, să contribuie la imersiunea în niște ape atât de adânci? Dar avantajul ei e tocmai apropierea prietenoasă de marile teme, străină de patetismul rândurilor de mai sus, pentru a înțelege că filozofia îl privește pe fiecare dintre noi.

Despre modele științifice la vreme de pandemie

Gabriel Istrate

Pot contribui filosofii la lupta împotriva pandemiei care, în momentul scrierii acestor rânduri, ne ține închiși în case?

La drept vorbind probabil că o contribuție concretă la eradicarea ACESTEI pandemii este prea puțin probabilă. Dar dacă ar fi vorba de lupta contra unor altor epidemii similare răspunsul meu ar fi un da entuziast, și ar presupune, între altele, lectura cărții profesorului american de filosofie Michael Weisberg “Simulation and Similarity: Using Models to Understand the World”,  apărută în seria “Oxford Studies in the Philosophy of Science”  la Oxford University Press în 2013, și despre care doresc să vorbesc publicului letstalkaboutbooks in acest eseu-pseudo-recenzie.

Pentru cei grăbiți (sau care preferă vizualul) o conferință a lui Michael Weisberg la Munich Center for Mathematical Philosophy bazată pe ideile cărții este disponibilă aici. V-o recomand cu căldură, cu speranța că veți citi și restul rândurilor care urmează.

Înainte de orice, pentru a adăuga credibilitate diagnosticului meu, o paranteză de ordin biografic: nu am pregătire filosofică. Sunt informatician, profesor la Universitatea de Vest din Timișoara. Mare parte din activitatea mea științifică se petrece nu (doar) programând ci demonstrând teoreme – s-ar putea spune că sunt un matematician, dar unul care nu tratează subiecte proprii unui matematician “pur”, ci (și) unele care au legătură cu înțelegerea științifică a dinamicii societății în care trăim. Mi-am petrecut aproape opt ani din viață ca cercetător la Los Alamos National Laboratory, într-un grup (intre timp mutat la University of Virginia, și care oferă informații interesante despre pandemia curentă) care dezvolta unele din cele mai mari simulări multiagent existente la acel moment, cu scopul de a înțelege fenomene sociale precum traficul auto, comunicațiile mobile. Și da, pentru transmiterea bolilor: pentru grupul din care am făcut parte simularea unei pandemii era parte a preocupărilor de zi cu zi încă de prin anii 2002-2003.

Putem înțelege societatea cu modele matematice și simulări multiagent ? Suntem aproape de a rescrie, științific, “psihoistoria” lui Asimov ? Un răspuns onest la aceste întrebări ar trebui să fie, în momentul de față, fără îndoială negativ. Da, înțelegem infinit mai mult despre funcționarea societății decât o făceam acum 20 de ani. Putem “recrea” la nivel macro și cu scop limitat unele fenomene sociale: avem modele destul de interesante (și bune) pentru fenomene precum mișcările mulțimilor în situații de panică sau circulația auto. O armată interdisciplinară de fizicieni, informaticieni, sociologi, economiști, matematicieni s-a aruncat cu furie asupra “minei de aur” pe care o reprezentată datele experimentale despre comportamentul uman, în primul rând “urmele” pe care le lasă fiecare dintre noi pe internet. Au apărut zeci de mii de articole, conferințe și jurnale, noi sinergii și colaborări între disciplinele implicate, aplicații, de exemplu la subiecte de interes istoric, de la dinamica formării și dizolvării statelor (la un Peter Turchin sau Lars-Erik Cederman) la generarea unor explicații posibile pentru dispariția tribului anasazi (Robert Axtell și coautorii) și multe altele.

Și cu toate astea nu suntem mai aproape de a putea prezice și diagnostica societatea. Multitudinea de studii a condus la o cacofonie de formalisme și idealizări, de modele cu ontologii incompatibile și concluzii care deseori se contrazic, cu rezultate dependente într-un mod necontrolat de varietatea de parametri și cu o lipsă de robustețe și predictibilitate care le face la drept vorbind improprii aplicării în lumea reală. O ilustrare perfectă a acestui fenomen este controversa de dată recentă legată de modelul epidemiologic folosit de National Health Service din Marea Britanie, model care părea să recomande o strategie de dobândire a imunității prin infectare de masă (așa numita herd immunity), și care a fost abandonat după proteste, între altele și ale comunității științifice, înarmată cu modele cu concluzii contrare.

Cum putem avea încredere în calitatea recomandărilor pe care ni le oferă uneltele analitice pe care le dezvoltăm? Iată o întrebare cu evidente conotații filosofice, și care a făcut pe un informatician ca mine, exasperat de fragilitatea instrumentelor pe care colegii mei (cu o minusculă contribuție personală) le dezvoltau voios și “inginerește” (citește relativ fără discernământ) cândva la Los Alamos, să caute lumina în scrierile unor filosofi precum Peter Machamer, Carl Craver, Uskali Mäki, N. Emrah Aydinonat, Till Grüne-Yanoff, Nancy Cartwright sau autorul cărții de față, Michael Weisberg, sociologi precum Peter Hedström, Gianluca Manzo sau Petri Ylikoski, economiști precum Robert Sugden sau Itzhak Gilboa.

În acest context intelectual trebuie situată cartea lui Weisberg pe care v-o propun. Ea încearcă să formuleze începuturi de răspunsuri la întrebarea de mai sus, fără a oferi, la drept vorbind, practicianului o soluție direct aplicabilă. Nu cred că e o lectură ușor accesibilă amatorului casual de filosofie continentală. Unui astfel de cititor (presupunând că nu s-ar speria de prezența unor ecuații diferențiale precum cele ale modelului Lotka-Volterra de pe pagina 12-13, șau a codului sursă al unor programe, precum cele de la pagina 38) cartea lui Weisberg s-ar putea să i se pară lipsită de “fior metafizic” și plină de idei simpliste. Eu am găsit însă în ea destule lucruri care mi-au dat de gândit.

Care ar fi acestea ? Pe scurt: Taxonomia modelelor științifice pe care o prezintă Weisberg (modele concret-fizice, matematice, respectiv computaționale); rolul pe care îl joacă descrierea modelelor (spre deosebire de modelele propriu-zise); taxonomia din capitolul 6, a unor diferite tipuri de idealizare și scopurilor lor distincte: idealizarea ‘galileană’ având ca scop simplificarea, ‘idealizarea minimalistă’, orientată spre identificarea principalilor factori cauzali, respectiv ‘idealizarea prin modele multiple’, practică științifică având drept caracterizare studiul unor modele multiple ale aceluiași fenomen, fiecare cu predicții diferite despre natura și structura cauzală a fenomenului. Capitolul 8, care discută diverse accepțiuni ale conceptului de similaritate, de la scurta prezentare a argumentelor lui Quine și Goodman la secțiunea 8.5, care prezintă o schiță de model matematic bazată pe “weighted feature matching” pentru cuantificarea similaritatății a două modele.

În sfârșit, capitolul 9, cel mai interesant pentru mine, analizează comparativ diferitele sensuri ale conceptului de robustețe a unui model (robustețe a parametrilor, structurală, respectiv reprezentațională). Aceasta e problema cea mai mare a modelelor existente: sunt de multe ori afectate de presupuneri introduse implicit în formalismul matematic sau în specificarea lor computațională și sensibile la schimbări aparent mici în regulile lor.  Nu există încă o metodă sistematică de a forța modelele, de a le sili să mărturisească legăturile cauzale între componente și presupozițiile implicite care stau la baza validității concluziilor lor. Weisberg dă un exemplu (dezvoltat mai pe larg într-o lucrare publicată într-un articol publicat în 2008 în revista Philosophy of Science), discutând robustețea principiului Volterra, care descrie efectul aplicării unor biocide în modele predator-prey de tipul Lotka-Volterra. Împărtășesc, mărturisesc, cu Weisberg preocuparea pentru robustețea teoremelor și simulărilor, pentru testarea robusteții acestor concluzii în condiții adversariale. E o problemă importantă, și nu una rezervată oamenilor de știință.

Există teme care nu mi s-au părut abordate (satisfăcător) în carte ? Evident, era inevitabil pentru un volum de sub două sute de pagini. Doar două exemple: mi-aș fi dorit să găsesc o discuție a problemei extragerii de informație cauzală din simulări multiagent (în genul abordărilor promovate în ultimii ani de Judea Pearl), respectiv a rolului distribuțiilor de simulări (rulări repetate ale aceluiași scenariu, urmat de o interpretare probabilistă a distribuției scenariilor) în fundamentarea deciziilor; o carte de pionierat în această privință mi se pare un volum cu un ecou nemeritat de mic în literatură, “Shaping the Next One Hundred Years: New Methods for Quantitative Policy Analysis”, al lui R. Lempert, S. Popper și S. Bankes.

Cu ce am rămas, în concluzie, în urma lecturii cărții ? Cu sentimentul vag că există destul “adevăr” ascuns în scrierile filosofilor pe această temă, ale lui Weisberg în particular. Dar și cu impresia că eforturile de clarificare conceptuală (în acest fel înțeleg eu filosofia) ar avea mai mult succes dacă s-ar desfășura în colaborare directă cu practicieni ai modelării sociale: meritele, respectiv limitele unor abordări precum cele din secțiunea 8.5 ar fi, poate, mai evidente în contextul unei operaționalizări într-o simulare reală.

Nu în ultimul rând, mi-aș dori să simt că astfel de probleme și preocupări au mai mult ecou în rândul comunității filosofice din România și, prin iradiere, în societate: Nu cred că suntem pregătiți să înțelegem corect, ca societate, complexitatea și interconectarea lumii contemporane, nu avem modele mentale corecte pentru a putea reacționa în mod adecvat. O lume întreagă descoperă zilele acestea un adevăr tulburător, pe care nu l-a interiorizat din cărțile de matematică (deși era acolo): funcțiile exponențiale cresc foarte rapid. Filosofii comunică mai bine cu societatea românească decât o fac oamenii de știință – e un fapt obiectiv, datorat probabil formației lor umaniste, dificultății tehnice a subiectelor științifice, și terorii pe care o stârnesc disciplinele științifice tari (matematica, fizica, chimia în primul rând) în mentalul colectiv românesc. Filosofia nu stârnește astfel de frici. Cred că ei (filosofii) ar putea avea un rol de mediere între știință și societate.

Pe de altă parte chiar cred că există destule probleme actuale în știință în care aportul filosofilor s-ar putea dovedi important: de la probleme de interes pentru Inteligența Artificială (precum încercările de analiză logică a noțiunii de concepte vagi în cărțile recente ale unor filosofi precum Timothy Williamson  sau Dominic Hyde) la probleme, după cum se vede, de viață și de moarte în cel mai literal sens al cuvântului, precum transformarea modelelor matematice și computaționale ale dinamicii sociale dintr-o joacă pentru copii mari într-o tehnologie, una care să nu ne știrbească libertățile individuale și drepturile democratice.

Cantonarea în clasici și refuzul modernității nu mi se pare o atitudine productivă. Mi-aș dori ca filosofii români să își depășească barierele de pregătire și de deschidere intelectuală și să converseze mai mult cu oamenii de știință. Dacă o fac bine s-ar putea să găsească parteneri dispuși să-i asculte.

Să ținem lumina aprinsă…

Dana Jalobeanu

Vineri, 27 martie, am lansat noul proiect: „Filosofie la căderea întunericului”. Varianta online a discuțiilor care au început la cafeneaua filosofică. Acum organizate de-a lungul și de-a latul internetului. V-aș propune să vă imaginați discuțiile noastre de vineri ca pe încercarea de a construi și organiza o insulă. O insulă de ordine și raționalitate pe oceanul agitat al hyperspațiului. În care putem reveni, în fiecare vineri seara, de la ora 20. Pentru a asculta ce spun invitații noștri, pentru a întreba și discuta în direct cu ei.

Banner-v2-FIVI-cu-invitati (1)

La prima ediție a Filosofiei la căderea întunericului i-am avut ca invitați pe Nora Grigore (PhD, Austin Textas), Doru Căstăian și Mihai Maci. Am vorbit despre cum ne ajută filosofia să rezistăm în aceste momente de criză. Cum ne ajută să ne concentrăm pentru a duce mai departe proiectele începute, cum ne ajută să ne adaptăm vieții de interior între patru pereți, cum ne ajută să încercăm să înțelegem ce ni se întâmplă. Am vorbit despre responsabilitatea sporită pe care o primesc cuvintele; despre ce le spunem studenților și elevilor noștri, despre cum relaționăm online și despre cum ne reinventăm online. „Filosofia te ajută să nu te plicisești”, a spus Nora Grigore. „Trăim o situație eminamente filosofică” a fost provocarea lui Mihai Maci, care a și lansat și dezvoltat tema responsabilității pe care o avem în fața celorlalți (elevi, studenți, colegi, vecini…). A rămas că ne vom vedea săptămânal pentru a…. ține lumina aprinsă.

Vineri, ora 20. Pe zoom.

Cu traista la Cambridge University Library (Cambridge Libraries I)

 

Alexandru Liciu

Când mi-a trecut pentru prima oară prin cap să scriu despre ceea ce urmează încă trăiam într-o lume diferită. Adică era înainte să aflu că mai am două ore să-mi strâng toate materialele din Cambridge University Library. Guvernul UK tocmai trecuse de politica herd immunity la un fel de semi-lock-down grăbit și accelerat, iar de aici rezultă că biblioteciile – de tot soiul; de la departament la Colegii- au fost luate pe nepregătite. Cititorilor le-au rămas două-trei ore să-și fotografieze materialele pe care le studiau deja, pentru că nimic nou nu mai putea fi adus din depozite. De fapt, sălile de lectură se închideau treptat- cu sala de carte rară deja mutată de câteva zile-, așa că unii au avut parte de două ore de căutat prin munții de open shelves și de stat la coada de împrumut. Aflu că aici e totuși bine, la Bodleian Library, la Oxford, închiseseră cu o zi înainte. Continue reading Cu traista la Cambridge University Library (Cambridge Libraries I)

Filosofia la căderea întunericului

Dana Jalobeanu

Trăim vremuri greu de descris în cuvinte. Frontierele se închid. Și cele exterioare, spre lumea cea largă. Și cele personale. Parcul de la colț, în care alergai, poate, are poartă cu lacăt. Mersul după pâine a devenit o aventură. Ieșitul pe ușa casei a devenit o aventură. Îți pui mănuși, pui șervețele dezinfectante în buzunar, căciulă, ochelari și mască. De multe ori nu mai ieși deloc. Descoperi că multe dintre cumpărăturile pe care le făceai înainte erau inutile, că majoritatea drumurilor erau inutile. Lumea ta se restrânge la patru pereți. Continue reading Filosofia la căderea întunericului

Îmblânzirea intuițiilor și culorile adevărului: Descartes, Miss Marple și Sherlock Holmes

Dana Jalobeanu

Intuițiile au o presă bună în matematică și literatură, Știm cu toții povestea lui Arhimede care, scufundat în apa băii, înțelege dintr-o dată, ca într-o străfulgerare, legea care avea să-i poarte numele. Acel „Evrika” este, în același timp, familiar și dătător de speranță. Cine n-a avut măcar o dată în viață senzația că a găsit ceva important? Soluția unei probleme, rima perfectă a unui sonet, sau măcar ochelarii pe care-i credea definitiv pierduți? Suficient cât să fim familiari cu sentimentul descoperirii. Și suficient cât să credem că înțelegem de ce unii descoperă lucrurile mai repede, sau mai ușor decât alții. Miss Marple știe mereu, aproape de la începutul cărții, cine este criminalul. Un lucru care devine evident pentru cititorul de rând doar în ultimul capitol, sau chiar în ultima pagină. Poate ați avut și voi o bunică care știa imediat care dintre nepoții preferați a dat iama în cămară, la chiseaua de dulceață? E un talent special. Așa cum unii văd mai multe culori decât alții, așa cum unii aud mai multe sunete sau detectează mai fin emoțiile pozitive sau negative ale unei comunități, unii oameni au mai multe intuiții (sau o intuiție mai bună?) decât alții. Sau nu este așa? Continue reading Îmblânzirea intuițiilor și culorile adevărului: Descartes, Miss Marple și Sherlock Holmes