Seneca și Epicur în carantină. Actualitatea exercițiilor spirituale

Zilele astea s-ar putea să vă fie teamă. Teamă pentru cei dragi. Teamă pentru siguranța personală. Teamă de știrile rele. Teamă de ziua de mâine. Teamă de necunoscut. S-ar putea să vă înfuriați citind despre greșelile făcute în sistemul de sănătate; sau despre încă o afacere făcută de cineva pe spinarea celorlalți. S-ar putea să fiți deja în doliu. S-ar putea să căutați soluții pentru a vă duce mai ușor însingurarea sau dimpotrivă, traiul împreună într-un spațiu închis cu cei care, deși vă sunt dragi, au ajuns să vă calce pe nervi. Mă aștept să aveți deja tot felul de strategii de supraviețuire. Meditație. Rugăciune. Exerciții fizice. Citit. Ascultat muzică. Respirat adânc, dimineața, cu fereastra deschisă. Poate țineți un jurnal în care notați, seara, ce s-a mai petrecut peste zi. Poate vă opriți, uneori, când simțiți că vă apucă panica, și numărați, simplu, până la o sută. Poate, în culmea enervării, încercați să vă desprindeți de ceea ce v-a supărat, să vă puneți supărarea în perspectivă. Să vă priviți de sus și din afară, întrebându-vă dacă merită să vă agitați.

Dacă faceți toate acestea, repetați, deja, poate fără să știți, o sumă de exerciții pe care ni le recomandă filosofii antici. Exerciții pentru corp și minte, exerciții pentru trup și suflet. Sunt multe astfel de exerciții, unele mai simple, precum cele exemplificate mai sus, altele mai complexe. Și precum exercițiile sportive, fiecare grupă „tonifică” și modelează anumite grupe de „mușchi” ai minții. Unele sunt direcționate înspre luarea la cunoștință de sine, înspre întâlnirea cu mine însumi. Altele sunt direcționate înspre conștientizarea naturii fragile a umanității. Altele ne duc până în pragul înțelegerii legăturilor subtile care ne leagă de ceilalți și de umanitate în ansamblul ei. Unele au ca scop obținerea liniștii interioare, altele, mărirea puterii de înțelegere.

Multe dintre aceste exerciții au fost practicate de filosofi – din aproape toate timpurile. E momentul să revedem câteva dintre ele și să discutăm care – și cum – mai sunt actuale. Vineri, 3 aprilie, ora 20, pe zoom, un nou episod al Cafenelei filozofice în format online.

Andrei Cornea, Dana Jalobeanu și Grigore Vida vor vorbi despre actualitatea exercițiilor spirituale antice.

Bibliografie :

  • Epicur & epicureismul antic, traducere, studiu introductiv și note de Andrei Cornea, Humanitas, București, 2016
  • Seneca, Epistole către Lucilius, traducere, studiu introductiv și note de Ioana Costa, Polirom, Iași, 2007–2008
  • Pierre Hadot, Filozofia ca mod de viață, traducere de Adrian Cotora, Humanitas, București, 2019

De la omul-zeu înapoi la trestia gânditoare

Grigore Vida

Reluăm Cafeneaua filozofică într-un moment când este poate cea mai mare nevoie de filozofie. Trăim vremuri care vor schimba viziunea asupra lumii și în care vor repuse toate marile întrebări filozofice și teologice, de la „Ce este omul?“ și până la problema lui Dumnezeu și a originii răului.

Epidemia ne-a reamintit de fragilitatea și tragismul vieții. Ne obișnuisem cu un optimism cam naiv cu privire la puterile nelimitate ale omului. Iată că virusul ne-a readus cu picioarele pe pământ și ne-a pus brutal în față cât de perisabil este suportul nostru biologic, de care ne-a plăcut, poate, să credem că nu depindem atât de mult. Am redevenit „trestiile“ lui Pascal. Și cine știe dacă n-a venit vremea filozofilor care n-au pariat pe om. (În paranteză fie spus, marea opozițir nu e, așa cum s-a crezut, între Pascal și Descartes, ci între Pascal și Voltaire. Să-i recitim pe toți trei și să vedem de care ne simțim mai aproape în aceste timpuri de restriște.)

Să ne gândim că, totuși, perioadele de criză sunt mai benefice pentru spirit – dacă nu e un cuvânt prea mare – decât cele de bunăstare. Iar izolarea poate fi un bun moment de a urma îndemnul dintotdeauna al filozofilor, acela de a ne cunoaște pe noi înșine. „Sapă înăuntrul sinelui tău; acolo se află izvorul binelui, mereu gata să țâșnească, dacă sapi mereu“, cum spunea anticul acela. Poate Cafeneaua noastră, care a fost mereu o întâlnire relaxată, să contribuie la imersiunea în niște ape atât de adânci? Dar avantajul ei e tocmai apropierea prietenoasă de marile teme, străină de patetismul rândurilor de mai sus, pentru a înțelege că filozofia îl privește pe fiecare dintre noi.

Despre modele științifice la vreme de pandemie

Gabriel Istrate

Pot contribui filosofii la lupta împotriva pandemiei care, în momentul scrierii acestor rânduri, ne ține închiși în case?

La drept vorbind probabil că o contribuție concretă la eradicarea ACESTEI pandemii este prea puțin probabilă. Dar dacă ar fi vorba de lupta contra unor altor epidemii similare răspunsul meu ar fi un da entuziast, și ar presupune, între altele, lectura cărții profesorului american de filosofie Michael Weisberg “Simulation and Similarity: Using Models to Understand the World”,  apărută în seria “Oxford Studies in the Philosophy of Science”  la Oxford University Press în 2013, și despre care doresc să vorbesc publicului letstalkaboutbooks in acest eseu-pseudo-recenzie.

Pentru cei grăbiți (sau care preferă vizualul) o conferință a lui Michael Weisberg la Munich Center for Mathematical Philosophy bazată pe ideile cărții este disponibilă aici. V-o recomand cu căldură, cu speranța că veți citi și restul rândurilor care urmează.

Înainte de orice, pentru a adăuga credibilitate diagnosticului meu, o paranteză de ordin biografic: nu am pregătire filosofică. Sunt informatician, profesor la Universitatea de Vest din Timișoara. Mare parte din activitatea mea științifică se petrece nu (doar) programând ci demonstrând teoreme – s-ar putea spune că sunt un matematician, dar unul care nu tratează subiecte proprii unui matematician “pur”, ci (și) unele care au legătură cu înțelegerea științifică a dinamicii societății în care trăim. Mi-am petrecut aproape opt ani din viață ca cercetător la Los Alamos National Laboratory, într-un grup (intre timp mutat la University of Virginia, și care oferă informații interesante despre pandemia curentă) care dezvolta unele din cele mai mari simulări multiagent existente la acel moment, cu scopul de a înțelege fenomene sociale precum traficul auto, comunicațiile mobile. Și da, pentru transmiterea bolilor: pentru grupul din care am făcut parte simularea unei pandemii era parte a preocupărilor de zi cu zi încă de prin anii 2002-2003.

Putem înțelege societatea cu modele matematice și simulări multiagent ? Suntem aproape de a rescrie, științific, “psihoistoria” lui Asimov ? Un răspuns onest la aceste întrebări ar trebui să fie, în momentul de față, fără îndoială negativ. Da, înțelegem infinit mai mult despre funcționarea societății decât o făceam acum 20 de ani. Putem “recrea” la nivel macro și cu scop limitat unele fenomene sociale: avem modele destul de interesante (și bune) pentru fenomene precum mișcările mulțimilor în situații de panică sau circulația auto. O armată interdisciplinară de fizicieni, informaticieni, sociologi, economiști, matematicieni s-a aruncat cu furie asupra “minei de aur” pe care o reprezentată datele experimentale despre comportamentul uman, în primul rând “urmele” pe care le lasă fiecare dintre noi pe internet. Au apărut zeci de mii de articole, conferințe și jurnale, noi sinergii și colaborări între disciplinele implicate, aplicații, de exemplu la subiecte de interes istoric, de la dinamica formării și dizolvării statelor (la un Peter Turchin sau Lars-Erik Cederman) la generarea unor explicații posibile pentru dispariția tribului anasazi (Robert Axtell și coautorii) și multe altele.

Și cu toate astea nu suntem mai aproape de a putea prezice și diagnostica societatea. Multitudinea de studii a condus la o cacofonie de formalisme și idealizări, de modele cu ontologii incompatibile și concluzii care deseori se contrazic, cu rezultate dependente într-un mod necontrolat de varietatea de parametri și cu o lipsă de robustețe și predictibilitate care le face la drept vorbind improprii aplicării în lumea reală. O ilustrare perfectă a acestui fenomen este controversa de dată recentă legată de modelul epidemiologic folosit de National Health Service din Marea Britanie, model care părea să recomande o strategie de dobândire a imunității prin infectare de masă (așa numita herd immunity), și care a fost abandonat după proteste, între altele și ale comunității științifice, înarmată cu modele cu concluzii contrare.

Cum putem avea încredere în calitatea recomandărilor pe care ni le oferă uneltele analitice pe care le dezvoltăm? Iată o întrebare cu evidente conotații filosofice, și care a făcut pe un informatician ca mine, exasperat de fragilitatea instrumentelor pe care colegii mei (cu o minusculă contribuție personală) le dezvoltau voios și “inginerește” (citește relativ fără discernământ) cândva la Los Alamos, să caute lumina în scrierile unor filosofi precum Peter Machamer, Carl Craver, Uskali Mäki, N. Emrah Aydinonat, Till Grüne-Yanoff, Nancy Cartwright sau autorul cărții de față, Michael Weisberg, sociologi precum Peter Hedström, Gianluca Manzo sau Petri Ylikoski, economiști precum Robert Sugden sau Itzhak Gilboa.

În acest context intelectual trebuie situată cartea lui Weisberg pe care v-o propun. Ea încearcă să formuleze începuturi de răspunsuri la întrebarea de mai sus, fără a oferi, la drept vorbind, practicianului o soluție direct aplicabilă. Nu cred că e o lectură ușor accesibilă amatorului casual de filosofie continentală. Unui astfel de cititor (presupunând că nu s-ar speria de prezența unor ecuații diferențiale precum cele ale modelului Lotka-Volterra de pe pagina 12-13, șau a codului sursă al unor programe, precum cele de la pagina 38) cartea lui Weisberg s-ar putea să i se pară lipsită de “fior metafizic” și plină de idei simpliste. Eu am găsit însă în ea destule lucruri care mi-au dat de gândit.

Care ar fi acestea ? Pe scurt: Taxonomia modelelor științifice pe care o prezintă Weisberg (modele concret-fizice, matematice, respectiv computaționale); rolul pe care îl joacă descrierea modelelor (spre deosebire de modelele propriu-zise); taxonomia din capitolul 6, a unor diferite tipuri de idealizare și scopurilor lor distincte: idealizarea ‘galileană’ având ca scop simplificarea, ‘idealizarea minimalistă’, orientată spre identificarea principalilor factori cauzali, respectiv ‘idealizarea prin modele multiple’, practică științifică având drept caracterizare studiul unor modele multiple ale aceluiași fenomen, fiecare cu predicții diferite despre natura și structura cauzală a fenomenului. Capitolul 8, care discută diverse accepțiuni ale conceptului de similaritate, de la scurta prezentare a argumentelor lui Quine și Goodman la secțiunea 8.5, care prezintă o schiță de model matematic bazată pe “weighted feature matching” pentru cuantificarea similaritatății a două modele.

În sfârșit, capitolul 9, cel mai interesant pentru mine, analizează comparativ diferitele sensuri ale conceptului de robustețe a unui model (robustețe a parametrilor, structurală, respectiv reprezentațională). Aceasta e problema cea mai mare a modelelor existente: sunt de multe ori afectate de presupuneri introduse implicit în formalismul matematic sau în specificarea lor computațională și sensibile la schimbări aparent mici în regulile lor.  Nu există încă o metodă sistematică de a forța modelele, de a le sili să mărturisească legăturile cauzale între componente și presupozițiile implicite care stau la baza validității concluziilor lor. Weisberg dă un exemplu (dezvoltat mai pe larg într-o lucrare publicată într-un articol publicat în 2008 în revista Philosophy of Science), discutând robustețea principiului Volterra, care descrie efectul aplicării unor biocide în modele predator-prey de tipul Lotka-Volterra. Împărtășesc, mărturisesc, cu Weisberg preocuparea pentru robustețea teoremelor și simulărilor, pentru testarea robusteții acestor concluzii în condiții adversariale. E o problemă importantă, și nu una rezervată oamenilor de știință.

Există teme care nu mi s-au părut abordate (satisfăcător) în carte ? Evident, era inevitabil pentru un volum de sub două sute de pagini. Doar două exemple: mi-aș fi dorit să găsesc o discuție a problemei extragerii de informație cauzală din simulări multiagent (în genul abordărilor promovate în ultimii ani de Judea Pearl), respectiv a rolului distribuțiilor de simulări (rulări repetate ale aceluiași scenariu, urmat de o interpretare probabilistă a distribuției scenariilor) în fundamentarea deciziilor; o carte de pionierat în această privință mi se pare un volum cu un ecou nemeritat de mic în literatură, “Shaping the Next One Hundred Years: New Methods for Quantitative Policy Analysis”, al lui R. Lempert, S. Popper și S. Bankes.

Cu ce am rămas, în concluzie, în urma lecturii cărții ? Cu sentimentul vag că există destul “adevăr” ascuns în scrierile filosofilor pe această temă, ale lui Weisberg în particular. Dar și cu impresia că eforturile de clarificare conceptuală (în acest fel înțeleg eu filosofia) ar avea mai mult succes dacă s-ar desfășura în colaborare directă cu practicieni ai modelării sociale: meritele, respectiv limitele unor abordări precum cele din secțiunea 8.5 ar fi, poate, mai evidente în contextul unei operaționalizări într-o simulare reală.

Nu în ultimul rând, mi-aș dori să simt că astfel de probleme și preocupări au mai mult ecou în rândul comunității filosofice din România și, prin iradiere, în societate: Nu cred că suntem pregătiți să înțelegem corect, ca societate, complexitatea și interconectarea lumii contemporane, nu avem modele mentale corecte pentru a putea reacționa în mod adecvat. O lume întreagă descoperă zilele acestea un adevăr tulburător, pe care nu l-a interiorizat din cărțile de matematică (deși era acolo): funcțiile exponențiale cresc foarte rapid. Filosofii comunică mai bine cu societatea românească decât o fac oamenii de știință – e un fapt obiectiv, datorat probabil formației lor umaniste, dificultății tehnice a subiectelor științifice, și terorii pe care o stârnesc disciplinele științifice tari (matematica, fizica, chimia în primul rând) în mentalul colectiv românesc. Filosofia nu stârnește astfel de frici. Cred că ei (filosofii) ar putea avea un rol de mediere între știință și societate.

Pe de altă parte chiar cred că există destule probleme actuale în știință în care aportul filosofilor s-ar putea dovedi important: de la probleme de interes pentru Inteligența Artificială (precum încercările de analiză logică a noțiunii de concepte vagi în cărțile recente ale unor filosofi precum Timothy Williamson  sau Dominic Hyde) la probleme, după cum se vede, de viață și de moarte în cel mai literal sens al cuvântului, precum transformarea modelelor matematice și computaționale ale dinamicii sociale dintr-o joacă pentru copii mari într-o tehnologie, una care să nu ne știrbească libertățile individuale și drepturile democratice.

Cantonarea în clasici și refuzul modernității nu mi se pare o atitudine productivă. Mi-aș dori ca filosofii români să își depășească barierele de pregătire și de deschidere intelectuală și să converseze mai mult cu oamenii de știință. Dacă o fac bine s-ar putea să găsească parteneri dispuși să-i asculte.

Să ținem lumina aprinsă…

Dana Jalobeanu

Vineri, 27 martie, am lansat noul proiect: „Filosofie la căderea întunericului”. Varianta online a discuțiilor care au început la cafeneaua filosofică. Acum organizate de-a lungul și de-a latul internetului. V-aș propune să vă imaginați discuțiile noastre de vineri ca pe încercarea de a construi și organiza o insulă. O insulă de ordine și raționalitate pe oceanul agitat al hyperspațiului. În care putem reveni, în fiecare vineri seara, de la ora 20. Pentru a asculta ce spun invitații noștri, pentru a întreba și discuta în direct cu ei.

Banner-v2-FIVI-cu-invitati (1)

La prima ediție a Filosofiei la căderea întunericului i-am avut ca invitați pe Nora Grigore (PhD, Austin Textas), Doru Căstăian și Mihai Maci. Am vorbit despre cum ne ajută filosofia să rezistăm în aceste momente de criză. Cum ne ajută să ne concentrăm pentru a duce mai departe proiectele începute, cum ne ajută să ne adaptăm vieții de interior între patru pereți, cum ne ajută să încercăm să înțelegem ce ni se întâmplă. Am vorbit despre responsabilitatea sporită pe care o primesc cuvintele; despre ce le spunem studenților și elevilor noștri, despre cum relaționăm online și despre cum ne reinventăm online. „Filosofia te ajută să nu te plicisești”, a spus Nora Grigore. „Trăim o situație eminamente filosofică” a fost provocarea lui Mihai Maci, care a și lansat și dezvoltat tema responsabilității pe care o avem în fața celorlalți (elevi, studenți, colegi, vecini…). A rămas că ne vom vedea săptămânal pentru a…. ține lumina aprinsă.

Vineri, ora 20. Pe zoom.

Cu traista la Cambridge University Library (Cambridge Libraries I)

 

Alexandru Liciu

Când mi-a trecut pentru prima oară prin cap să scriu despre ceea ce urmează încă trăiam într-o lume diferită. Adică era înainte să aflu că mai am două ore să-mi strâng toate materialele din Cambridge University Library. Guvernul UK tocmai trecuse de politica herd immunity la un fel de semi-lock-down grăbit și accelerat, iar de aici rezultă că biblioteciile – de tot soiul; de la departament la Colegii- au fost luate pe nepregătite. Cititorilor le-au rămas două-trei ore să-și fotografieze materialele pe care le studiau deja, pentru că nimic nou nu mai putea fi adus din depozite. De fapt, sălile de lectură se închideau treptat- cu sala de carte rară deja mutată de câteva zile-, așa că unii au avut parte de două ore de căutat prin munții de open shelves și de stat la coada de împrumut. Aflu că aici e totuși bine, la Bodleian Library, la Oxford, închiseseră cu o zi înainte. Continue reading Cu traista la Cambridge University Library (Cambridge Libraries I)

Filosofia la căderea întunericului

Dana Jalobeanu

Trăim vremuri greu de descris în cuvinte. Frontierele se închid. Și cele exterioare, spre lumea cea largă. Și cele personale. Parcul de la colț, în care alergai, poate, are poartă cu lacăt. Mersul după pâine a devenit o aventură. Ieșitul pe ușa casei a devenit o aventură. Îți pui mănuși, pui șervețele dezinfectante în buzunar, căciulă, ochelari și mască. De multe ori nu mai ieși deloc. Descoperi că multe dintre cumpărăturile pe care le făceai înainte erau inutile, că majoritatea drumurilor erau inutile. Lumea ta se restrânge la patru pereți. Continue reading Filosofia la căderea întunericului

Îmblânzirea intuițiilor și culorile adevărului: Descartes, Miss Marple și Sherlock Holmes

Dana Jalobeanu

Intuițiile au o presă bună în matematică și literatură, Știm cu toții povestea lui Arhimede care, scufundat în apa băii, înțelege dintr-o dată, ca într-o străfulgerare, legea care avea să-i poarte numele. Acel „Evrika” este, în același timp, familiar și dătător de speranță. Cine n-a avut măcar o dată în viață senzația că a găsit ceva important? Soluția unei probleme, rima perfectă a unui sonet, sau măcar ochelarii pe care-i credea definitiv pierduți? Suficient cât să fim familiari cu sentimentul descoperirii. Și suficient cât să credem că înțelegem de ce unii descoperă lucrurile mai repede, sau mai ușor decât alții. Miss Marple știe mereu, aproape de la începutul cărții, cine este criminalul. Un lucru care devine evident pentru cititorul de rând doar în ultimul capitol, sau chiar în ultima pagină. Poate ați avut și voi o bunică care știa imediat care dintre nepoții preferați a dat iama în cămară, la chiseaua de dulceață? E un talent special. Așa cum unii văd mai multe culori decât alții, așa cum unii aud mai multe sunete sau detectează mai fin emoțiile pozitive sau negative ale unei comunități, unii oameni au mai multe intuiții (sau o intuiție mai bună?) decât alții. Sau nu este așa? Continue reading Îmblânzirea intuițiilor și culorile adevărului: Descartes, Miss Marple și Sherlock Holmes

Despre moarte și alte puncte de frontieră

Doru Căstăian

Atul Gawande, Suntem muritori. Ce contează cu adevărat la sfârşitul vieţii,  (traducere de Vlad T. Popescu), Editura Litera, București, 2019.

N-am întâlnit de câţiva ani buni o carte prin care să înaintez cu atâta dificultate, plin de încântare şi de oroare în acelaşi timp, o carte scrisă mai simplu şi mai intuitiv şi care să ascundă mai mult potenţial reflexiv decât micul volum al lui Atul Gawande, tradus la editura Litera. Mărturisesc că sunt la primele experienţe cu textele tanatologice şi geriatrice. Am o experienţă a îmbătrânirii în mod direct (încă firavă) şi indirect (prin observarea celor din jur, inclusiv a celor dragi), dar şi prin intermediul unor texte filosofice şi literare. Dar întâlnirea cu cartea lui Gawande a însemnat pentru mine o experienţă frisonantă, riguroasă şi intutivă simultan, aproape o experienţă fenomenologică. Privind în faţă moartea şi îmbătrânirea cu un realism kynic (ca să folosesc termenul aşa cum o face Sloterdijk) şi cu o minuţie şi o rigoare de medic, Gawande realizează o critică mai mult sau mai puţin intenţionată a raţiunii umaniste de o relevanţă surprinzătoare. Continue reading Despre moarte și alte puncte de frontieră

Războiul fără sfârșit

Dana Jalobeanu

Michael B. Oldstone, Viruses, plagues and history. Past, present and future, Oxford University Press, 2010 (updated edition)

Într-o faimoasă definiție formulată de Peter Medawar (premiul Nobel pentru medicină în 1960) virusul este o bucată de acid nucleic… înconjurată de vești proaste. O foarte mare perioadă din istoria umanității am văzut doar veștile proaste; și nici acestea nu și-au găsit nume decât foarte târziu, de obicei descriptive pentru simptomatologia bolii: febra galbenă, vărsatul de vânt (variola), pojarul…. Primele virusuri au fost descoperite oarecum din întâmplare, la capătul unui proces de „strecurare”. În ultima parte a secolului al XIX-lea, Louis Pasteur, Robert Koch și câțiva discipoli, pionieri ai bacteriologiei, au inventat un fel de sită ceramică foarte fină cu care „strecurau” fluidul de cultură și separau parte cu bacterii, pe care o puneau „la crescut” în eprubetă. „Sita” avea pori de diferite dimensiuni, selecționând astfel bacteriile „după mărime”. Doar că, la un moment dat, cineva a descoperit că și partea strecurată, trecută printr-un filtru mai mic decât diametrul celei mai mici bacterii, rămâne totuși infecțioasă. Doar că nu „crește” în laborator; nu poți face culturi cu ea.[1] O pui în eprubetă, rămâne inertă. O injectezi într-un animal – sau ajungi s-o atingi fără să iei măsuri de precauție…și ceea ce rezultă este încă un pacient infectat. Cam așa și-au dat seama medicii, la sfârșitul secolului XIX, că ceea ce provoacă variola și febra galbenă nu este o bacterie. Despre bacterii se știa deja mult – câmpul de investigație era extrem de bogat: de la ciumă și lepră la tuberculoză și sifilis. Ca să vezi un virus ai nevoie de microscop electronic. Și totuși, au existat medici luminați (și adesea eroici) care au știut să investigheze acest domeniu al invizibilului, să ia în piept și să înfrângă epidemii produse de aceste entități invizbile, despre care știau, în fond, prea puțin.

Cartea lui Michael B. Oldstone ne spune câteva dintre poveștile care au fondat un domeniu. În prima parte sunt poveștile de succes: înțelegerea și eradicarea variolei, rezolvarea imensului „puzzle” intelectual (cu consecințe dramatice) care a fost febra galbenă, lupta intensă a secolului XX împotriva poliomelitei. Amenințările pe care medicina a știut să le rezolve. Uneori a durat secole și au fost 300 de milioane de victime. Alteori jumătate de secol, sau ceva mai puțin. În unele din aceste cazuri, pericolul n-a trecut cu totul. Stă încă la pândă. Perspectiva din care scrie Oldstone e cea a medicului specialist a cărui atenție e mereu îndreptată în două direcții: agentul patogen (virusul) și răspunsul imunitar al unei populații. Din această perspectivă, „înfrângerea” unei epidemii și dobândirea imunității în interiorul unei populații este doar un episod. Urmează altele. Încetarea vaccinării (ca în cazul variolei) duce la re-apariția pericolului. Nu imediat; în zece, treizeci sau cinzeci de ani, pe fondul unor creșteri a numărului de oameni cu imunitate scăzută (de medicamentele imunosupresoare prescrise pentru alte afecțiuni), boli pe care le credeam rezolvate s-ar putea întoarce.

Dacă prima parte a cărții ne vorbește despre poveștile de succes și pericolele doar potențiale, partea a doua trece în revistă pericolele prezentului. Epidemiile (și pandemiile) care au marcat ultimii 20-30 de ani. Virusuri care au dus la apariția unor boli despre care cu siguranță ați auzit: febra hemoragică, Ebola, SARS etc. Uneori nici nu mai suntem familiari cu numele virusului responsabil; și, ca în cazul febrei hemoragice, suntem tentați să folosim o singură denumire pentru o întreagă grupă de boli. Oldstone le ia și le descrie pe rând pe fiecare; iar partea a II-a a cărții se poate citi cu mare folos, mai ales dacă o citești cu creionul în mână. Dincolo de detalii, însă, un aspect important este rata tot mai mare de boli infecțioase apărute în ultimii 30-40 de ani. Oldstone numără nu mai puțin de 39 de agenți patogeni diferiți descoperiți începând cu 1969 și până în 2010 (între timp, au mai apărut cățiva). De parcă în războiul cu armata invizibilă a virusurilor ar fi primit întăriri neașteptate. De fapt, așa s-a și întâmplat. Virusurile sunt o secvență de acid nucleic care se fixează în secvențele de ADN din celulele gazdei. Când fixarea nu e foarte ușoară, virusul se adaptează trecând prin mutații succesive până când, ca piesele de lego, secvența se aranjează în aaș fel încât să se „potrivească” mai bine. De exemplu, virusurile gripale pot conține mai multe tipuri de hemaglutine (glicoproteinele cu care virusul se leagă de diferite molecule ale celulei gazdă). Aceste piese de lego se numesc H1, H2 și H3. Imaginați-vă acum un lego în care nu avem niciuna din cele 3, ci locul lor e luat de o altă proteină, hemaglutina H5. Rezultatul e gripa aviară. Provocată de un virus care, ajuns la om, se dovedește mult mai periculos decât virusurile de gripă „tradițională” (la prima întâlnire cu o gazdă nouă, virusurile omoară; așa s-a întâmplat când variola a ajuns pe continentul american. La schimb, europenii au luat febra galbenă, o infecție căreia nativii americani îi supraviețuiau ușor, dar care s-a dovedit mortală pentru coloniști). Tot ce se poate spera când se produce o astfel de mutație, este ca virusul rezultant să nu se adapteze suficient de bine la noul tip de gazdă; să nu ajungă să se transmită masiv de la un om la altul. Când însă se întâmplă acest lucru, avem o pandemie. „Adaptarea”, aici, înseamnă mutații succesive; din nou, v-ar ajuta să vă gândiți la un joc de lego în care piesele se potrivesc suficient cât să se fixeze pe structura de piese de lego corespunzătoare ADN-ului gazdei infectate. Unele virusuri sunt jocuri de lego sofisticate, cu multiple posibilități de legătură și cu piese deja mobile. Despre această versatilitate e vorba în ultimele capitole ale acestei cărți fascinante. Care ne arată cum structuri aparent simple (virusurile sunt într-un anumit sens cele mai „simple” structuri din lumea vie) pot să producă combinații cu efecte atât de complexe. Și nelimitate ca număr. De aceea, ne spune, Oldstone, războiului dintre oameni și virusurile nu i se întrevede, încă, vreun sfârșit. În fond, susține Oldstone, istoria acestui război cu virusurile, bolile și epidemiile este chiar istoria umanității. Adevărata splendoare a istoriei, ne spune ultima frază a cărții

…. nu stă în războiaie câștigate, formarea unor noi dinastii, sau construcția unor imperii financiare, ci în îmbunătățirea condiției umane. Înfrângerea bolilor care ne amenință existența este, de fapt, metrul cu care putem măsura succesul civilizației. Iar cei care duc la bun sfârșit acest tip de isprăvi sunt cei care vor fi adevărații navigatori ai bravii lumi noi (p. 342)

[1] Nu puteai, la momentul acela, și nici în momentele ulterioare, cel puțin nu până în anii 1960. Azi se poate, și veți vedea în carte exemple de tehnici și proceduri.

Cafeneaua filosofică despre epistemologia arheologiei

Cum devin obiectele informații? Cum ajung să ne vorbească? Sau, mai precis, cum îi vorbesc arheologului? Care sunt premisele pe care se bazează ipotezele arheologului? Este arheologul un inductivist? Un susținător al metodei ipotetico-deductive? Un partizan al inferenței către cea mai bună explicație? Ce înseamnă „dovadă” în cercetarea arheologică? Când putem spune că ipoteza sau explicația unei descoperiri este „dovedită”? Iată câteva dintre subiectele discuției dintre Dana Jalobeanu și Cătălin Pavel, la cafeneaua filosofică de vineri seara. Moderator Grigore Vida. Puteți urmări aici înregistrarea discuției.