Seneca și Epicur în carantină. Actualitatea exercițiilor spirituale

Zilele astea s-ar putea să vă fie teamă. Teamă pentru cei dragi. Teamă pentru siguranța personală. Teamă de știrile rele. Teamă de ziua de mâine. Teamă de necunoscut. S-ar putea să vă înfuriați citind despre greșelile făcute în sistemul de sănătate; sau despre încă o afacere făcută de cineva pe spinarea celorlalți. S-ar putea să … Continue reading Seneca și Epicur în carantină. Actualitatea exercițiilor spirituale

Despre modele științifice la vreme de pandemie

Pot contribui filosofii la lupta împotriva pandemiei care, în momentul scrierii acestor rânduri, ne ține închiși în case? La drept vorbind probabil că o contribuție concretă la eradicarea ACESTEI pandemii este prea puțin probabilă. Dar dacă ar fi vorba de lupta contra unor altor epidemii similare răspunsul meu ar fi un da entuziast, și ar presupune, între altele, lectura cărții profesorului american de filosofie Michael Weisberg “Simulation and Similarity: Using Models to Understand the World”,  apărută în seria “Oxford Studies in the Philosophy of Science”  la Oxford University Press în 2013, și despre care doresc să vorbesc publicului letstalkaboutbooks in acest eseu-pseudo-recenzie.

Să ținem lumina aprinsă…

Vineri, 27 martie, am lansat noul proiect: „Filosofie la căderea întunericului”. Varianta online a discuțiilor care au început la cafeneaua filosofică. Acum organizate de-a lungul și de-a latul internetului. V-aș propune să vă imaginați discuțiile noastre de vineri ca pe încercarea de a construi și organiza o insulă. O insulă de ordine și raționalitate pe oceanul agitat al hyperspațiului. În care putem reveni, în fiecare vineri seara, de la ora 20. Pentru a asculta ce spun invitații noștri, pentru a întreba și discuta în direct cu ei.

Cu traista la Cambridge University Library (Cambridge Libraries I)

Când mi-a trecut pentru prima oară prin cap să scriu despre ceea ce urmează încă trăiam într-o lume diferită. Adică era înainte să aflu că mai am două ore să-mi strâng toate materialele din Cambridge University Library. Guvernul UK tocmai trecuse de politica herd immunity la un fel de semi-lock-down grăbit și accelerat, iar de aici rezultă că biblioteciile – de tot soiul; de la departament la Colegii- au fost luate pe nepregătite. Cititorilor le-au rămas două-trei ore să-și fotografieze materialele pe care le studiau deja, pentru că nimic nou nu mai putea fi adus din depozite. De fapt, sălile de lectură se închideau treptat- cu sala de carte rară deja mutată de câteva zile-, așa că unii au avut parte de două ore de căutat prin munții de open shelves și de stat la coada de împrumut. Aflu că aici e totuși bine, la Bodleian Library, la Oxford, închiseseră cu o zi înainte.

Filosofia la căderea întunericului

Trăim vremuri greu de descris în cuvinte. Frontierele se închid. Și cele exterioare, spre lumea cea largă. Și cele personale. Parcul de la colț, în care alergai, poate, are poartă cu lacăt. Mersul după pâine a devenit o aventură. Ieșitul pe ușa casei a devenit o aventură. Îți pui mănuși, pui șervețele dezinfectante în buzunar, căciulă, ochelari și mască. De multe ori nu mai ieși deloc. Descoperi că multe dintre cumpărăturile pe care le făceai înainte erau inutile, că majoritatea drumurilor erau inutile. Lumea ta se restrânge la patru pereți.

Îmblânzirea intuițiilor și culorile adevărului: Descartes, Miss Marple și Sherlock Holmes

Intuițiile au o presă bună în matematică și literatură, Știm cu toții povestea lui Arhimede care, scufundat în apa băii, înțelege dintr-o dată, ca într-o străfulgerare, legea care avea să-i poarte numele. Acel „Evrika” este, în același timp, familiar și dătător de speranță. Cine n-a avut măcar o dată în viață senzația că a găsit ceva important? Soluția unei probleme, rima perfectă a unui sonet, sau măcar ochelarii pe care-i credea definitiv pierduți? Suficient cât să fim familiari cu sentimentul descoperirii. Și suficient cât să credem că înțelegem de ce unii descoperă lucrurile mai repede, sau mai ușor decât alții. Miss Marple știe mereu, aproape de la începutul cărții, cine este criminalul. Un lucru care devine evident pentru cititorul de rând doar în ultimul capitol, sau chiar în ultima pagină. Poate ați avut și voi o bunică care știa imediat care dintre nepoții preferați a dat iama în cămară, la chiseaua de dulceață? E un talent special. Așa cum unii văd mai multe culori decât alții, așa cum unii aud mai multe sunete sau detectează mai fin emoțiile pozitive sau negative ale unei comunități, unii oameni au mai multe intuiții (sau o intuiție mai bună?) decât alții. Sau nu este așa?

Despre moarte și alte puncte de frontieră

N-am întâlnit de câţiva ani buni o carte prin care să înaintez cu atâta dificultate, plin de încântare şi de oroare în acelaşi timp, o carte scrisă mai simplu şi mai intuitiv şi care să ascundă mai mult potenţial reflexiv decât micul volum al lui Atul Gawande, tradus la editura Litera. Mărturisesc că sunt la primele experienţe cu textele tanatologice şi geriatrice. Am o experienţă a îmbătrânirii în mod direct (încă firavă) şi indirect (prin observarea celor din jur, inclusiv a celor dragi), dar şi prin intermediul unor texte filosofice şi literare. Dar întâlnirea cu cartea lui Gawande a însemnat pentru mine o experienţă frisonantă, riguroasă şi intutivă simultan, aproape o experienţă fenomenologică. Privind în faţă moartea şi îmbătrânirea cu un realism kynic (ca să folosesc termenul aşa cum o face Sloterdijk) şi cu o minuţie şi o rigoare de medic, Gawande realizează o critică mai mult sau mai puţin intenţionată a raţiunii umaniste de o relevanţă surprinzătoare.

Războiul fără sfârșit

Într-o faimoasă definiție formulată de Peter Medawar (premiul Nobel pentru medicină în 1960) virusul este o bucată de acid nucleic... înconjurată de vești proaste. O foarte mare perioadă din istoria umanității am văzut doar veștile proaste; și nici acestea nu și-au găsit nume decât foarte târziu, de obicei descriptive pentru simptomatologia bolii: febra galbenă, vărsatul de vânt (variola), pojarul.... Primele virusuri au fost descoperite oarecum din întâmplare, la capătul unui proces de „strecurare”. În ultima parte a secolului al XIX-lea, Louis Pasteur, Robert Koch și câțiva discipoli, pionieri ai bacteriologiei, au inventat un fel de sită ceramică foarte fină cu care „strecurau” fluidul de cultură și separau parte cu bacterii, pe care o puneau „la crescut” în eprubetă. „Sita” avea pori de diferite dimensiuni, selecționând astfel bacteriile „după mărime”.

Cafeneaua filosofică despre epistemologia arheologiei

Cum devin obiectele informații? Cum ajung să ne vorbească? Sau, mai precis, cum îi vorbesc arheologului? Care sunt premisele pe care se bazează ipotezele arheologului? Este arheologul un inductivist? Un susținător al metodei ipotetico-deductive? Un partizan al inferenței către cea mai bună explicație? Ce înseamnă „dovadă” în cercetarea arheologică? Când putem spune că ipoteza sau … Continue reading Cafeneaua filosofică despre epistemologia arheologiei