Străinii din Callipolis (10): Himera filosofului-rege (I)

Aristocles, fiu al lui Ariston și al Perictionei, a devenit prizonierul unui trup material cândva în timpul celei de-a 88 olimpiade, 428/427 î.e.n., cel mai probabil la Egina, într-o familie aristocratică ateniană. De partea tatălui putea să-și urmărească o descendență până în labirintul mitului, unde-l găsim pe regele mitic Codrus al Atenei, iar de partea mamei până la Solon, legiuitorul (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, III, 1-3). Însă familia mamei era mult mai influentă politic în acele zile. Fratele acesteia, Charmides, și vărul ei, Critias, s-au numărat printre „Cei treizeci”, despre care am mai amintit în episodul anterior, dedicat lui Socrate. Ariston a murit pe când Aristocles era încă foarte tânăr, iar, după obiceiurile vremii, mama sa, Perictione, s-a căsătorit cu unchiul ei, Pirilampes. Acesta din urmă a fost trimis al grecilor la curtea regală a Imperiului Persan, fiind probabil un apropiat al lui Pericle (Platon, Charmides, 157e-158c).

Cum ar arăta ediția ideală a corespondenței dintre Leibniz și Samuel Clarke

Corespondența dintre Leibniz și Samuel Clarke e cel mai faimos schimb epistolar din veacul al XVIII-lea. În fapt, e moștenirea secolului al XVII-lea pentru cel de-al XVIII-lea, un compendiu al problemelor pe care cel dintâi le-a lăsat de rezolvat celui din urmă. Nu putem înțelege celebrele argumente ale lui Kant despre spațiu și timp din Critica rațunii pure, nici Scrisorile lui Euler către o prințesă germană – pentru a da două exemple care vin rapid în minte – fără a avea drept fundal corespondența Leibniz–Clarke. E poate și cea mai bună ilustrare pentru acea sinteză unică între teologie, fizică și filosofie de care vorbea Funkenstein, căci parcă nicăieri nu e mai evidentă unitatea și interdependența dintre ele. Marea dispută dintre Newton și Leibniz s-a pe toate aceste planuri, plus cel politic, și pentru a desluși dedesubturile Corespondenței e nevoie de o investigație minuțioasă care să înceapă cel puțin din anii 1670, de la primul schimb de scrisori, foarte amical, dintre cei doi. Contextul e stufos, printre cele mai fascinante pentru istoric; însă nu mai mică e delectarea pentru filosoful fără astfel de veleități și care citește textul pur și simplu: din punct de vedere filosofic, Corespondența e – cu un cuvânt cam tocit, dar precis – o bijuterie.

Tezele pentru care a fost ars pe rug Giordano Bruno

În 1592, Giordano Bruno, aflat la Frankfurt, acceptă invitația aristocratului venețian Giovanni Mocenigo de a-i fi oaspete în Serenissima Republică și de a-l iniția în mnemotehnică. Nemulțumit, probabil, de progresele făcute, precum și de faptul că dascălul său vroia să se întoarcă în Germania, Mocenigo mai întâi îl împiedică pe Bruno să plece, închizându-l în podul palatului, iar în ziua următoare îl denunță Sfintei Inchiziții din Veneția. Înscrisul său, în baza căruia Bruno este arestat, cuprindea următoarele afirmații făcute de filozof în discuțiile purtate cu gazda sa:

Povestea fondatoare de la începuturile creștinismului

Istoria omenirii n-a fost doar marcată de căutarea unei relații cu figura christică ci și de întrebările cu privire la natura acesteia. Credința și martiriul creștinilor timpurii și Cruciadele, lumea creștină a medievalilor și Reforma, bogăția culturală și filosofică a creștinismului european și activismul teologiei eliberării… au fost, toate acestea, inspirate de o singură persoană? Cine a fost Isus?

Care sunt ideile pentru care merită să mori?

După Socrate, e primul nume care-ți vine în minte atunci când se vorbește despre filosofii care au murit pentru ideile lor. Giordano Bruno: filosof și cărturar rătăcitor într-o Europă în care ideile făceau diferența dintre viața și moartea cuiva, primit (și alungat) de la marile curți europene, răspândindu-și ideile la Oxford și Padova, Tubingen și Wittenberg, Geneva și Praga. Cartea lui Ingrid Rowland reconstruiește acest parcurs aproape incredibil al unui personaj care, într-o epocă a divizărilor religioase și a războaielor civile, a reușit să predea filosofie (uneori și magie, și arta memoriei) luteranilor, calviniștilor și catolicilor. Rowland îl urmărește pe Bruno prin periplul său european, de la Napoli la Roma, de la Veneția la Padova, apoi la Geneva, Paris și Londra, Wittenberg, Tubingen și Praga, la Wolfenbuttel și înapoi în Italia, la Veneția, unde este arestat și întemnițat. Până la stația finală a acestei vieți incredibile, Campo del Fiori, Roma, unde în 17 februarie 1600 Bruno este ars pe rug, după opt ani petrecuți în temnițele Inchiziției.

Cafeneaua filosofică de vineri seara: Giordano Bruno, reformatorul

Vineri, 22 martie, vom vorbi despre Giordano Bruno: filosof, poet, reformator, magician, eretic. A fost ars pe rug în 17 februarie, 1600, în Campo del Fiori, la Roma. Secolul al XIX-lea l-a transformat într-un martir al științei moderne. Procesul lui Bruno a ajuns să se suprapună, în imaginarul colectiv, cu procesul lui Galileo Galilei. Însă cei doi au prea puțin în comun, în afara susținerii acordate teoriei lui Copernicus. Bruno este o personalitate complexă şi fascinantă, specialist într-o serie de arte astăzi uitate, ca arta memoriei care-l face celebru în epocă. Bruno scrie o serie de tratate de magie şi este intens preocupat de teoria şi practica „Marii arte” (o combinaţie de divinaţie, astrologie, alchimie, magie etc.).

Străinii din Callipolis (9): Peştele torpilă pe uscat

Socrate (470 - 399 î.e.n.) şi-a găsit nu de puţine ori imaginea reflectată într-un bestiar felurit, magnetic, atrăgător și respingător, sau electric, imobilizant, deranjant. Ni-l putem imagina ca satir, în liniile descrise de un Alcibiade fascinat când, comparându-l cu satirul Marsias (Platon, Banchetul, 215b-d), tânărul admirator nu-i declară doar asemănarea în înfăţişare, ci şi în ceea ce priveşte vrăjirea oamenilor prin îndeletnicirea proprie: satirul Marsias cu flautul, satirul Socrate cu vorbele. Socrate a fost de asemenea tăunul care a trezit „cabalina” democraţie ateniană (Platon, Apărarea lui Socrate, 30e); el era şi peştele numit „torpilă”, care îşi paraliza interlocutorii prin scurtcircuitarea reţelelor de opinii (Platon, Menon, 80a). Calităţile care i-au adus aceste comparaţii au fost şi cele care l-au pierdut în cele din urmă, atât asocierea cu Alcibiade şi alţi fermecaţi satiricește, cât şi animozitatea celor deranjaţi de tăun sau electrocutaţi de peştele-torpilă.