Despre o istoriografie filosofică a îmblânzirii exaltărilor filosofului interior

Iovan Drehe

Istoricul filosofiei fie că vrea, fie că nu vrea, este de la început influențat în mare măsură de tribul filosofic în care l-au așezat propriile lecturi formative sau deformative. Și în funcție de această așezare el poate cădea pradă unei game destul de largi de greșeli, de la superficialitate la anacronism, de la interpretări lipsite de caritate și excesiv de critice până la încrederi și admirații oarbe față de canon, de la scopuri proprii mai mult sau mai puțin ascunse până la urmarea scopurilor altora, de la lipsa curajului interpretativ până la aruncarea în cele mai delirante speculații.

The-Death-of-Socrates

              Continue reading Despre o istoriografie filosofică a îmblânzirii exaltărilor filosofului interior

Mathematica perennis și structurile algoritmice ale realității

Dana Jalobeanu

(Paolo Zellini, Matematica zeilor și algoritmii oamenilor, traducere de Liviu Ornea, Humanitas 2018)

ZeliniRareori dai peste o carte care să te provoace cu atâtea afirmații tari. Matematica nu inventează, ci descoperă structuri fundamentale ale realității. Și nu de azi de ieri, ci dintotdeauna. Căci matematica, chiar mai mult decât filosofia (căreia-i slujește drept model) este o mathematica perennis ce însoțește, de la începuturi, dezvoltarea cognitivă a umanității. Lucru pe care-l scăpăm din vedere adesea; dar asta doar pentru că nu cunoaștem istorie.

 […] dacă ne întoarcem la istoria sa îndepărtată și la motivațiile ei cele mai profunde, matematica apare orientată diferit de cum e percepută în mod obișnuit. Izvoarele ne fac să înțelegem că aritmentica și geometria din vechime începuseră să-și asume sarcina nu atât de a descrie sau de a simula lucruri reale, cât de a oferi o fundamentare a însăși realității lumii din care ele făceau parte. Tocmai entitățile concrete, acelea cele mai direct și nemijlocit perceptibile, erau schimbătoare și apăreau ca ireale. În numere, în schimb, în raporturile și figurile geometriei era de găsit ceea ce le sustrăgea instabilității și evanescenței. (5-6)

Continue reading Mathematica perennis și structurile algoritmice ale realității

Matematica: creație sau descoperire?

Liviu Ornea

În recenta sa conferință de la Ateneu, Jim Baggott, fizician de formație, după ce și-a prezentat cartea Origini (Humanitas, 2018), a spus, răspunzînd unei întrebări a lui Vlad Zografi, că matematica nu e altceva decît o creație a minții umane, un instrument cu care operează știința. E o afirmație tare, cu care sînt de acord mulți practicieni ai științelor naturii și unii matematicieni deopotrivă (János Bolyai, de pildă, cînd, după ce s-a convins de corectitudinea construcție sale pentru geometria neeclidiană, ar fi spus: „Din nimic am creat o lume”). Continue reading Matematica: creație sau descoperire?

Cafeneaua filozofică de vineri seara. La ce e bună istoria filozofiei?

O dezbatere între Nora Grigore, Răzvan Ioan, Iovan Drehe și Grigore Vida, moderată de Dana Jalobeanu. Pornind de la provocarea unor filozofi analitici (Just say ‘No’ to the history of philosophy!) a fost discutată relevanța istoriei filozofiei pentru filozofie și diferitele moduri în care ne putem raporta la filozofii din trecut. A rezultat una dintre cele mai animate discuții de până acum.

Înregistrarea poate fi vizionată aici.

cafe

cafe 1

Kant și etica kantiană

Răzvan Ioan

(Allen Wood, Kantian Ethics, New York: Cambridge University Press, 2007)

Oare câți cititori ai lui Kant n-au fost descurajați de aparenta rigiditate moralistă a scrierilor sale? De prezentarea gândirii filosofului prusac ca fiind dominată de o moralitate austeră, ascetică, în care o acțiune este valoroasă din punct de vedere etic doar dacă se opune înclinațiilor noastre? Aceasta înțelegere a gândirii etice kantiene are rădăcini vechi, și rămâne de multe ori dominantă atât in universități cât și în imaginea pe care o au mulți oameni interesați de filosofie, dar nu neapărat specialiști. Continue reading Kant și etica kantiană

Marsilio Ficino’s vision of renovatio between politics and theology

Dana Jalobeanu

(Sophia Howlett, Marsilio Ficino and his world, Palgrave Macmillan, 2016)

If you are new in the field, or simply not up to date with the new trends in Ficinian studies, this is the place to begin. Sophia Howlett offers a clearly written and daring revisionist story of Renaissance; one set to deconstruct most of our cherished myths. Based on a wide survey of the recent (and less recent) scholarship, Marsilio Ficino and his world tells an alternative story to the celebrated fairy tale of the Platonic Academy of Florence and the recovery of Plato’s works in Western Europe. Continue reading Marsilio Ficino’s vision of renovatio between politics and theology

Cafeneaua filosofică de vineri seara: La ce e bună istoria filosofiei?

La următoarea cafenea filosofică de vineri seara (22 februarie) vom dezbate despre relevanța istoriei filosofiei pentru filosofie. Vor vorbi Nora Grigore, Răzvan Ioan, Iovan Drehe și Grigore Vida, moderați de Dana Jalobeanu.

Ca preambul la discuție se pot citi textele scrise de Nora Grigore (aici) și Grigore Vida (aici). Vă așteptăm!

Străinii din Callipolis (7): Râs şi batjocură în ambianţă politică

Iovan Drehe

Dosso_Dossi_026Democrit, filosof din Abdera Traciei, discipol al cvasi-uitatului Leucip, pare să fi avut o viaţă mai aventuroasă decât ceilalţi (filosofi) greci, chiar şi după standardele biografice fictive specifice textelor din vechime. În timp ce relativ puţine lucruri pot fi considerate certe, putem afla că, pe lângă multele sale călătorii, ar fi guvernat în cetatea mamă, e posibil să fi fost de asemenea implicat în conflicte legale cu aceeaşi cetate şi poate a întâlnit doi regi ai Persiei. Dar, dat fiind faptul că personajul şi biografia sa au parcurs secolele prin aceste ficţiuni cunoscute, nu prin alte realităţi necunoscute, şi, fiind împinşi de interesul nostru, le putem relata în rândurile ce urmează. El a rămas în imaginaţia celor de după el drept „filosoful care râde”, în batjocura smintelilor concetăţenilor săi.

Continue reading Străinii din Callipolis (7): Râs şi batjocură în ambianţă politică

Istoria filosofiei ca opțiune filosofică

Grigore Vida

Studiul istoriei filosofiei e privit uneori ca întreprindere de anticar, o incursiune într-un muzeu de antichități – venerabile, fără îndoială, dar puțin relevante pentru ziua de azi; iar uneori nu li se atribuie decât statutul de curiozități, apte doar de a ne stârni uimirea prin stranietatea lor. Astfel încât istoricul filosofiei e pus adesea în situația de a-și justifica disciplina; mai mult, e primit cu retincență la masa filosofilor, de vreme ce nu face „filosofie”, ci „doar” istoria filosofiei: nu spusese Kant, de pildă, că n-a scris pentru istoricii filosofiei? Degeaba va aminti istoricul filosofiei că ținta lui Kant în acel pasaj este una specifică (îl are în vedere pe Jakob Brucker); opinia potrivit căreia istoria filosofiei e mai degrabă „istorie” decât „filosofie” e bine înrădăcinată, chiar dacă difuză (ori poate tocmai de aceea).

Eu însă vreau să iau studiul istoriei filosofiei drept o opțiune filosofică. Socot că marele avantaj pe care îl are istoricul filosofiei este posibilitatea de a practica orice tip de filosofie. De ce m-aș înscrie într-o direcție filosofică contemporană când îi văd dintru-nceput limitările? De ce aș asuma marginile impuse de o școală când istoria filosofiei îmi oferă o bogăție nesfârșită de idei și posibilități  de exprimare? Cred cu tărie că istoria filosofiei e cel mai bun leac împotriva autarhiei „-ismelor” în filosofie. Să fie însă și această poziție un „-ism”, și anume eclectism? Nu, căci nu vreau să extrag din fiecare filosofie „sâmburele bun” pentru a alcătui un sistem de adevăruri care să se împace bine unele cu altele. O astfel de fugă după consistență ar fi la fel de constrângătoare ca adoptarea unei unice poziții filosofice. Ci sunt dispus să asum poziții contrare și să însoțesc oricare filosof pe drumul său. Datorită acestei nepărtiniri, se prea poate să se vorbească atunci de un soi de „scepticism erudit”. Dar nu o suspendare a judecății am în vedere aici; și nu o indiferență, ci o asumare – iar istoricul filosofiei are această libertate care altora li se refuză: aceea că poate asuma filosofii contrare. Și nu doar că poate, ci chiar trebuie: căci sarcina istoricului filosofiei e să pătrundă cât mai adânc în gândirea filosofilor pe care îi studiază. De aceea aș păstra „erudit” din formula de mai devreme, fiindcă erudiția și asumarea se prespun: nu poți aprofunda un filosof fără a-i asuma gândirea și nu i-o poți asuma fără a-l studia temeinic.

La ce e bună istoria filosofiei?

Nora Grigore

four philosophersAm auzit cândva, din partea unui profesor de filozofie român că există – observase dânsul –  un anumit fel de studenți la filozofie: cei cărora le place Platon mai mult decât Aristotel, Sf. Augustin mai mult decât Toma, Pascal mai mult decât Descartes. Nu știu dacă împărțirea aceasta este reală sau nu, dar mi se pare semnificativă, mai ales că este observația cuiva care își petrecuse viața printre studenții de la filozofie. Când întrebăm “La ce bun istoria filozofiei?” tindem să ne referim mai ales la cercetarea acdemică (cum ajută cunoașterea istoriei filozofiei în formularea de argumente, rezolvarea de probleme etc.), nu neapărat la aspectul său de formare și învățare. Nici eu nu vreau sa ma refer exclusiv la acesta, dar cred că, pornind de la el, descoperim o altă fațetă a istoriei filozofiei, un alt posibil rol al acesteia: acela de a-ți descoperi afinitățile de temperament filozofic, de găsi “tribul”[1] filozofic căruia îi aparții. Continue reading La ce e bună istoria filosofiei?