Popularizare sau manipulare? Cele două culturi și fascinația plauzibilului

Dana Jalobeanu

(Yuval Noah Harari, Sapiens. A brief history of humankind, 2014.)

Să începem prin a cădea de acord: Sapiens este o carte bine scrisă, ușor de citit, construită împrejurul unor formulări memorabile. Nu e de mirare că a devenit un best-seller. Este construită după o formulă la modă zilele astea: spune-le oamenilor ce vor să audă, în puține cuvinte și multe imagini. Că omenirea a evoluat pornind de la „bande rătăcitoare de sapienși povestitori.” Vânători și culegători dispuși să creadă în poveștile pe care și le spuneau ei înșiși, povești capabile să „domesticească” mediul și să potențeze colaborarea. Că de atunci încoace evoluția a produs sisteme de credințe și religii din ce în ce mai evoluate, din ce în ce mai încăpătoare (în delimitarea lor), până când, în secolul al XIX-lea, sapiens a înlocuit definitiv transcendentul cu diferite forme de umanism, punându-se definitiv pe sine însuși pe soclul de pe care alungase toți zeii. Că glorificarea omului abia a început și că va continua indefinit, pe măsură ce sapiens va dispărea, înlocuit de diferite forme de trans-umanism, post-umanism și nemurire.

Totul e redactat în propoziții scurte, citând în treacăt studii de specialitate, mimând competențe care se întind de la antropologie și istoria religiilor la evoluționism, psihologie cognitivă, biologie moleculară, științe politice, teorii economice și de mediu etc.

Majoritatea recenziilor la Sapiens sunt și ele construite pe o formulă previzibilă. Recenzentul găsește greșeli serioase în domeniile în care se pricepe și se lasă fermecat de afirmațiile spectaculoase din domeniile la care nu se pricepe. Pentru că, desigur, nimeni nu are cunoașterea necesară pentru a trece, cu grație, chiar prin toate promisiunile făcute de cărțile lui Harari.

Aici, însă, încep problemele. Aproape fiecare cititor al lui Sapiens va găsi, dacă citește cu atenție, greșeli factuale, raționamente și generalizări pripite, fraze mari și fără acoperire. Cei mai mulți, însă, sunt dispuși să le treacă cu vederea. Și e interesant de ce se întâmplă acest lucru. De ce acceptăm această rețetă de a scrie? De ce suntem dispuși să intrăm într-un joc de tipul: e adevărat că Harari face afirmații greșite în domeniile în care mă pricep, dar uite ce chestii nemaipomenite am aflat la el din tot felul de domenii la care nu mă pricep. De ce nu începem prin a ne întreba care este domeniul de competență al autorului? Teoretic, conform formației sale, ar trebui să fie istoria (doctorat în istorie la Oxford). Harari, prin urmare, ar fi un umanist. Doar că umaniștii nu prea apreciază în cărțile lui partea de istorie, religie sau istoria filosofiei. În definitiv, Harari lucrează cu o definiție primitivă a religiei, încurcă, uneori, personajele biblice, nu pare să facă vreo deosebire între hărțile simbolice, hărțile cosmografice, portulane și hărțile exploratorilor renascentiști, face uneori confuzii când e vorba de explicații istorice ale unor fenomene precise și înlocuiește adesea explicația cu o formulă memorabilă și ușor de reținut. „Din toate activitățile colective, cea mai dificil de organizat e violența,” „banii sunt cel mai eficient și mai universal sistem de încredere mutuală inventat vreodată” sau „Revoluția științifică nu a fost o revoluție a cunoașterii. A fost, înainte de toate, o revoluție a ignoranței.” Dacă dați la o parte formulările memorabile, cu ce rămâneți, mai exact, din toate acestea?

Dar umaniștii nu sunt atrași, în cărțile lui Harari, de explicațiile istorice ale progresului, nașterii științei moderne sau de detaliile „poveștii de dragoste dintre știință și capitalism”. Lor le plac mai curând promisiunile care vin dinspre celălalt mal. Căci Harari navighează cu îndemânare între cele două culturi, înarmat cu referințe suficiente pentru a adormi spiritul critic al savantului, când promite explicații istorice, ca și al umanistului, când promite că noua față a lui sapiens ne va aduce mai aproape de nemurire. De fapt, cu tot sistemul de citări și referințe, Sapiens nu e departe de fake-news. Multe dintre referințele lui sunt la nivelul „cercetătorii britanici au demonstrat că”.  De ce le luăm în serios?

Un prim motiv este că ne place. Ne place să ni se spună că trăim la capătul unei istorii care a evoluat, trecând printr-o

„uluitoare serie de evoluții. Pământul s-a unit într-o singură sferă ecologică și istorică. Economia a crescut exponențial, iar umanitatea se bucură azi de o bogăție care pe vremuri aparținea basmelor. Știința și revoluția industrială au conferit umanității puteri supra-umane și, practic, energie nelimitată. Ordinea socială a fost complet transformată, ca și politica, viața de zi cu zi și psihologia umană.”

Bănuiesc că ne plac și întrebările cu care ne provoacă Harari, chiar dacă nu se poate să nu realizăm că sunt tendențioase, simplificatoare și cât se poate de ne-științifice. Ca, de pildă, marea întrebare: suntem acum mai fericiți decât strămoșii noștri de pe vremea cruciadelor? Decât babiloneenii sau egiptenii? Cum însuși Harari recunoaște, istoricii nu pun asemenea întrebări. Iar psihologii sau sociologii care măsoară fericirea în epoca contemporană, nu fac studii cu componente istorice și nici generalizările pe care Harari i le propune cititorului.

Căci ce ne spune Harari? Că revoluția științifică a învins sărăcia, boala și moartea, iar acum se joacă cu evoluția, manevrând speciile de animale și urmărind să-l modifice și să-l „repare” pe Homo sapiens. Doar că toate acestea costă. Că doar unii și le pot permite. Că omenirea se divide în continuare și că va continua să fie tot mai divizată. Că nu vom fi doar bogați și săraci, ci muritori și nemuritori. Că nici măcar moartea nu mai e egal împărțită. Motiv suplimentar de invidie pentru perdanții acestui joc. Dar poate și pentru câștigătorii lui – noua specie de hominizi, homo deus, a cărei dezvoltare morală nu a putut ține pasul cu cuceririle tehnologiei.

Am rezumat, poate, cam abrupt ideile principale pe care le găsiți în Sapiens. Dar, în esență, cam de asta este vorba. Transumanism cu o doză foarte serioasă de iliberalism, împachetat în staniolul frumos strălucitor al popularizării științei. Nu e nimic rău în popularizarea științei; există cărți foarte bune de acest tip, inclusiv cărți pe același subiect ca cel propus de Harari. Sapiens nu este însă printre ele. E doar o carte care vă spune ceea ce vreți să auziți, în formulări simple și ușor de reținut (și care nu solicită prea tare neuronii). E o carte care nu ridică prea multe întrebări dar îți dă senzația că e doldora de răspunsuri.

Nu vă lăsați înșelați. E o senzație lipsită de temei.